Lectii de chitara

Pentru că în ultimul timp mi s-a pus foarte des întrebarea “Ce sistem tremolo este mai bun pentru chitara mea electrică, având in vedere că sunt începător?”, m-am gândit să răspund cu un articol în care să detaliez informaţii despre principalele sisteme tremolo, cu bune şi cu rele.

A avea un sistem tremolo pe chitară sau pur şi simplu a avea bridge fix depinde doar de tine, dacă îi găseşti o funcţionalitate sau nu. Eu, spre exemplu, am găsit o funcţionalitate atât de mare încât am stricat până acum vreo 3 sisteme :), însă eu am un fel mai dur de a “exploata” chitara

O mică de lecţie de istorie. La început a fost Bigsby…

Primul sistem tremolo instalat pe o chitară a fost sistemul “Bigsby vibrato tailpiece”, inventat de către Paul Bigsby. Data introducerii pe piaţă a acestui sistem nu este cunoscută cu exactitate, însă există câteva fotografii din jurul anilor ’50 ale unor chitare echipate cu el.

Acesta avea la bază o bară cilindrică ce era acţionată prin intermediul unei alte bare, care avea ataşate arcuri. Sistemul făcea posibilă variaţia în tensiunea a corzilor, creând un efect de vibrato.

Sistemul tremolo Fender, un pas mare înainte…

După sistemul Bigsby, inovaţia a venit din partea lui Leo Fender, prin introducerea sistemului tremolo sincronizat, odată cu care apare şi termenul de bară de tremolo. “The Strat Trem”, aşa cum a mai fost numită invenţia lui Leo Fender, comparat cu sistemul Bigsby, era mult mai stabil şi făcea posibilă atingerea unei arii mult mai mari de înălţimi a sunetelor.

Introdus în 1954, sistemul a ajuns una dintre emblemele chitarelor Fender Stratocaster şi a fost făcut celebru de chitarişti precum Jimi Hendrix, Pete Townshend şi Jeff Beck.

Avantaje:

- Poţi varia înălţimea sunetului, atât în jos (dive bomb) cât şi în sus (reverse dive bomb)
- Ai posibilitatea să creezi tot felul de efecte pornind de la vibrato, mergând până la imitarea motorului unei motociclete: D

Dezavantaje:

- Nu poţi ridica sunetul foarte mult folosind bara de tremolo
- Folosirea intensă poate să ducă la dezacordarea chitarei
- Dacă se rupe o coardă, tot sistemul se va destabiliza, ducând la dezacordarea chitarei

O nouă generaţie de chitarişti – o nouă generaţie de sisteme tremolo

Ascensiunea unei noi generaţii de chitarişti la sfârşitul anilor ‘70 şi începutul decadei ’80, precum şi dezvoltarea unor noi stiluri muzicale ca hard rock şi heavy metal au adus cu sine şi modificări la sistemele tremolo cu care erau echipate chitarele, astfel încât să răspundă nevoilor exprimate de artişti.

În 1979, Floyd Rose inventează un nou sistem care să rezolve unele probleme ale sistemul strandard de tremolo Fender, precum acordajul, stabilitatea, aria de variaţie a înălţimii.

Noul sistem, “the locking tremolo system”, presupunea blocarea corzilor la ambele capete, prin intermediul unor “menghine”, rezolvând astfel problema reacordării chitarei după câteva “dive bombs” mai agresive.

Principiul de funcţionare al sistemului arată cam aşa:

Avantaje:

- Poţi obţine variaţii mult mai mari ale sunetelor ( în sus sau în jos) decât cu sistemul tremolo Fender
- Poţi crea tot felul de efecte (vibrato, fluttering etc.)
- Indiferent de câte bend-uri, dive bombs şi reverse dive bombs vei face, chitara nu se va dezacorda, ceea ce este un lucru foarte important. N-ai vrea să te opreşti la mijlocul piesei pentru că ţi s-a dezacordat chitara şi nici nu poţi să continui să cânţi cu instrumentul dezacordat. Aşadar, un criteriu important în alegerea unei chitare reprezintă stabilitatea sistemului tremolo, dublată de calitatea cheiţelor de acordaj.

Dezavantaje:

- Destabilizarea sistemului, urmată de dezacordarea chitarei, în cazul în care se rupe o coardă. Problema este întâlnită şi la sistemele Fender, însă poate fi rezolvată prin montarea unui sistem de stabilizare, cum ar fi cel produs de către cei de la Tremol-No.