Open top menu
Scurtă istorie a chitarei – Lăuta (Partea a doua)

Scurtă istorie a chitarei – Lăuta (Partea a doua)

Având origini persano-arabe, lăuta a cunoscut o înflorire şi o popularitate deosebită în timpul Renaşterii şi a Barocului, cand a fost unul dintre cele mai intâlnite şi mai utilizate instrumente muzicale.

Instrument cu coarde ciupite, lăuta are formă de migdală, puţin turtită, cu spatele bombat, cu gâtul fără bare, având pe faţa un orificiu de vibraţie; jgheabul capului este inclinat spre spate. Popularitatea i s-a datorat şi faptului că majoritatea partiturilor apărute la acea vreme foloseau tabulatura, notaţie care le era accesibilă şi celor care nu cunoşteau notaţia muzicala.

Prima metodă scrisă pentru lăută apare in jurul anului 1540. Intitulată “El Maestro”, a fost scrisă de Luis de Milan, un cunoscut şi apreciat lăutist al vremii. Deşi numarul corzilor putea varia, de obicei se foloseau lăutele cu şase corzi, acordate “sol-do-fa-la-re-sol”, de la coarda din bas înspre cea mai acută. Şi acordajul putea varia, ideea fiind de a acorda prima coardă, cea mai înaltă, într-un registru cât mai acut, păstrând apoi raporturile intervalice din acordajul menţionat. Scopul consta in evidenţierea melodiei, care se cânta pe prima coardă, numită, de altfel, “chantarelle” şi poziţionată separat, spre deosebire de celalte, care erau grupate două cate două.

Dintre compozitorii vremii care au scris lucrări pentru lăută, trebuie menţionaţi John Dowland în Anglia, Adrian le Roy şi Laurent Robert de Visee in Franţa, Sylvius Leopold Weiss in Germania, cu toţii compozitori şi interpreţi. Contemporan cu Bach (1687-1750), Weiss a şi fost în relaţii cu acesta la Dresda, unde a deţinut, din 1717 şi până la moarte postul de muzician al curţii.

Talentul său a jucat, cu siguranţă, un rol în interesul pe care Bach l-a arătat lăutei, pentru care a scris mai multe lucrări, printre care patru suite, două fugi, un preludiu, precum şi „Preludiu, Fugă şi Allegro”. Două din suite se bazează pe lucrări similare scrise pentru violoncel (BWV 1011) si vioară (BWV 1006). Din punct de vedere cronologic, ele se întind pe o perioadă îndelungată, prima fiind compusă între 1707-1717, iar ultima în jurul anului 1741.

 

Amatis
Written by Amatis

In dulcele stil clasic...

1 Comment responses

Leave a comment


seven × = 28