“Ce înseamnă a fi un chitarist bun?” – iată o întrebare des întâlnită la chitariştii începători; încerc să le răspund, dar îmi dau seama că mă contrazic din prima frază.

Un chitarist bun poţi fi şi tu, îi îndemn eu pe chitariştii începatori, dându‑le exemple precum Jack White de la WHITE STRIPES sau Kurt Cobain de la NIRVANA, sau mulţi alţi artişti care s‑au bazat pe mesaj înaintea tehnicii sau al sound-ului.

Totuşi, vine întrebarea a doua: artiştii cu mesaj nu ştiu acorduri, game, intervale, notaţie muzicală? Răspunsul e categoric DA, ştiu tot despre chitară şi teoria muzicii. În primul rând, trebuie să cunoşti bazele muzicii şi să le stăpâneşti foarte bine.

Kurt Cobain a revoluţionat muzica unei generaţii fără a fi un virtuoz al instrumentului

Poţi să compui tu un riff care să reziste timpului, să ajungi să fii un chitarist cunoscut, dintr‑o trupă cunoscută? Da, se poate, dar asta vine în timp, nu peste noapte. Poate că deja eşti un chitarist bun, tehnic, dar nu ieşi în lume, nu‑ţi faci o trupă, preferi să rămâi acasă în anonimat, ceea ce te face un chitarist de sufragerie (cum îmi place mie să le spun), şi vin din spate alţi chitarişti nu atât de tehnici, dar cu un riff genial, o trupă cu instrumentişti nu tocmai buni, dar cu un mesaj ce zguduie topurile internaţionale.

Acei chitarişti din acele trupe Pop‑Rock sunt chitarişti buni? Da, sunt! Un chitarist bun e cel care şi‑a câştigat această titulatură prin ceva, a lăsat ceva în urma lui, sau face ceva ca muzica lui să fie auzită şi apreciată.

Ce înseamna să fii un chitarist bun? De ce mă contrazic? Pentru că sunt şi excepţii de chitaristi care nu cunosc notaţia muzicală sau teoria muzicii, pur şi simplu fac din cântatul la chitară ceva firesc lor. Aş putea să dau nişte exemple de Blues‑men ca Muddy Waters, care direct de pe plantaţie a venit cu un aport în istoria muzicii contemporane. Orice e posibil, orice regulă are o excepţie care întăreşte regula.

Deci ce trebuie sa faci pentru a fi un chitarist bun? Trebuie să studiezi în continuare, să nu te opreşti doar pentru că ai o chitară ieftină sau nu ai un multi‑efect sau nu stiu ce aplificator, head, combo etc. Fă ca instrumentul tău să‑ţi sune ţie cel mai bine, fă ca muzica ta să transmită ceva, o emotie, o stare, un mesaj, fie el pozitiv sau negativ, pentru că “Ceea ce e important in artă, e sa vibrezi tu însuţi si să-i faci şi pe alţii să vibreze” George Enescu.

Un chitarist bun ramane un chitarist bun, indiferent de instrumentul sau de gear‑ul folosit. Unii chitarişti sunt privilegiaţi, au un capital care le permite sa‑şi cumpere diferite instrumente sau gear‑uri scumpe, sunt pasionaţi, sau înzestraţi cu microbul de a cumpăra ceva ce nu folosesc la adevăratul lor potenţial. Am întâlnit chitarişti nu tocmai “buni” pe la diferite festivaluri în Bucureşti, dar şi în provincie, cu nişte intrumente de vis, iar când spun de vis, mă refer la instrumente “custom” de la brand-urile de top (Gibson, Fender) şi mă gândeam în momentele acelea “când îmi voi cumpăra şi eu? cât trebuie să cânt ca să pot să‑mi permit aşa un instrument?”

Slash lansează azi amplificatoare custom, dar a început modest...

Acum, mă resemnez şi mă gândesc la mari chitarişti. De exemplu Slash, chitaristul de la Guns’n’Roses, a cântat pe un instrument ieftin aproape 10 ani, abia la sfarşitul anilor 80 şi‑a permis Gibsonul Les Paul cu care îl cunoaştem noi ca şi chitarist.

În concluzie, unui chitarist bun îi trebuie un instrument bun, dar dacă nu‑l are, el tot un chitarist bun rămâne. Mâna antrenată şi cunoştiinţele lui muzicale îl fac să fie într-adevăr mai special.

Îmi doresc mie dar şi vouă, spor la studiu!

Având origini persano-arabe, lăuta a cunoscut o înflorire şi o popularitate deosebită în timpul Renaşterii şi a Barocului, cand a fost unul dintre cele mai intâlnite şi mai utilizate instrumente muzicale.

Instrument cu coarde ciupite, lăuta are formă de migdală, puţin turtită, cu spatele bombat, cu gâtul fără bare, având pe faţa un orificiu de vibraţie; jgheabul capului este inclinat spre spate. Popularitatea i s-a datorat şi faptului că majoritatea partiturilor apărute la acea vreme foloseau tabulatura, notaţie care le era accesibilă şi celor care nu cunoşteau notaţia muzicala.

Prima metodă scrisă pentru lăută apare in jurul anului 1540. Intitulată “El Maestro”, a fost scrisă de Luis de Milan, un cunoscut şi apreciat lăutist al vremii. Deşi numarul corzilor putea varia, de obicei se foloseau lăutele cu şase corzi, acordate “sol-do-fa-la-re-sol”, de la coarda din bas înspre cea mai acută. Şi acordajul putea varia, ideea fiind de a acorda prima coardă, cea mai înaltă, într-un registru cât mai acut, păstrând apoi raporturile intervalice din acordajul menţionat. Scopul consta in evidenţierea melodiei, care se cânta pe prima coardă, numită, de altfel, “chantarelle” şi poziţionată separat, spre deosebire de celalte, care erau grupate două cate două.

Dintre compozitorii vremii care au scris lucrări pentru lăută, trebuie menţionaţi John Dowland în Anglia, Adrian le Roy şi Laurent Robert de Visee in Franţa, Sylvius Leopold Weiss in Germania, cu toţii compozitori şi interpreţi. Contemporan cu Bach (1687-1750), Weiss a şi fost în relaţii cu acesta la Dresda, unde a deţinut, din 1717 şi până la moarte postul de muzician al curţii.

Talentul său a jucat, cu siguranţă, un rol în interesul pe care Bach l-a arătat lăutei, pentru care a scris mai multe lucrări, printre care patru suite, două fugi, un preludiu, precum şi „Preludiu, Fugă şi Allegro”. Două din suite se bazează pe lucrări similare scrise pentru violoncel (BWV 1011) si vioară (BWV 1006). Din punct de vedere cronologic, ele se întind pe o perioadă îndelungată, prima fiind compusă între 1707-1717, iar ultima în jurul anului 1741.

În acest articol voi face referire cu predilecție la chitara acustică, însă multe dintre principii sunt valabile și pentru cea electrică.

Cu siguranță, nu de puține ori ai auzit că o chitară devine mai valoroasă și sună mult mai frumos pe măsură ce “îmbătrânește”.

Acest lucru se datorează în special faptului că un lemn uscat va rezona și se va comporta mult mai bine din punct de vedere acustic.

Cu toate acestea,  un aspect determinant în acest proces este felul în care este întreținută și îngrijită chitara, altfel ne vom regăsi în fața unui efect diametral opus, rezultând deteriorarea instrumentului în timp.

Astfel, iată câteva sfaturi care te vor ajuta să te bucuri de chitara ta o perioadă cât mai îndelungată:

1. Evită expunerea instrumentului la temperaturi extreme: fie că instrumentul se află direct în bătaia razelor solare, fie că se află într-o mașină “încinsă”, acesta va avea de suferit
2. Nu păstra chitara în camere cu umiditate crescută
3. Alege cu atenție soluțiile de îngrijire pentru griff-ul și corpul chitarei tale: specifică întotdeauna la cumpărare modelul și caracteristicile chitarei pe care intenționezi să folosești produsele, nu toate sunt compatibile
4. Nu monta niciodată corzi de oțel pe o chitară clasică, însă nici corzi de nylon pe o chitară acustică

Dincolo de toate aceste lucruri, un aspect deloc neglijabil este poziționarea chitarei în casă, într-un loc în care riscul accidentelor inerente firii umane este cât mai mic.

Asadar ține cont de aceste sfaturi, și te vei bucura de chitara ta ani la rând, fără a fi necesară intervenția unui lutier, sau mai rău, înlocuirea ei.

Cu siguranță nu de puține ori ai auzit în jurul tău o serie de sfaturi sau opinii legate de cântatul la chitară, care te-au influențat mai mult sau mai puțin în alegerile tale.

Deși există multe informații utile pe internet, am observat că anumite idei false rămân totuși frecvente, iar acest articol vine să clarifice câteva din aspectele de care ne lovim cel mai des în practica noastră.

Astfel , te invit să trecem în revistă și să eradicăm cinci mituri false despre chitară, care încă supraviețuiesc în opinia colectivă.

1. „Dacă nu am învățat să cânt în copilărie sau adolescență, acum este prea târziu.”

FALS! Poți să începi lecţiile de chitară la orice vârstă, factorii determinanți fiind doar pasiunea, ambiția și perseverența.

2. „Fiind începător, trebuie obligatoriu să învat întâi să cânt pe chitara acustică, deși eu imi doresc o chitară electrică.”

FALS!

• dacă esti atras/ă de chitara electrică, poți începe studiul direct pe un astfel de intrument
• acest fapt este important de precizat, deoarece în absenta entuziasmului, există riscul unui progres dificil și încet, sau chiar al abandonului

3. „Pentru că am grijă de chitara mea, o curaț și tratez săptămânal cu Pronto.”

FALS!

• astfel de solutii care se găsesc în comerț, printre alte efecte, asigură hidratarea lemnului, lucru benefic pentru mobilă, parchet, dar nu și pentru chitara ta
• o chitară va suna cu atât mai bine cu cât are lemnul mai uscat
• cu toate acestea, chitara ta trebuie curățată și îngrijită, astfel în magazinele de profil (Guitar Shop, de exemplu), poți găsi soluții special destinate chitarelor

4. „Deși am o chitară clasică, i-am pus corzi de metal pentru că sună mult mai bine așa.”

FALS!

• griff-ul unei chitare clasice nu este conceput pentru a suporta tensiunea corzilor de metal, astfel că montarea lor este total contraindicată
• în timp, instrumentul se va deteriora invariabil, așadar dacă ai prieteni care au făcut asta, sfătuiește-i să revină cât mai repede la corzile de nylon (plastic)

5. „Evit să folosesc degetul mic pe griff, mă descurc mult mai bine cu celelalte degete.”

FALS!

• chiar dacă la început iți este mai greu și ai impresia că îl poți înlocui în diverse situații cu alte degete, cu timpul vei descoperi că degetul 4 (degetul mic), este indispensabil executării anumitor acorduri și secvente solistice
• este important să nu îl neglijezi și să îi clădesti forta și dexteritatea încă de la început, evitând astfel și formarea unor deprinderi greșite, de care vei scăpa mult mai greu apoi

Reține aceste cinci idei, combate-le în studiul tău și sfătuieste-ți prietenii pasionaţi de chitară, pentru a evita perpetuarea acestor mituri nefondate.

Elevii mei mă întreabă adesea ce corzi prefer pentru chitară electrică şi ce le recomand pentru instrumentul lor. Nu există o regulă sau un adevăr absolut legat de corzi, nu există “cel mai bun set” (pentru că atunci nu am mai avea parte de atâta diversitate), există doar ce îţi place şi ce te ajută să scoţi cel mai bun ton din chitara ta, sound-ul care te inspiră.

Bineînţeles că va fi un proces lung până vei descoperi brand-ul de corzi care ţi se potriveşte cel mai bine şi grosimea ideală pentru stilul tău de-a cânta. Pentru mine, drumul s-a oprit deocamdată la Ernie Ball Regular Slinky .10 – .46, pe care le folosesc deja de patru-cinci ani.

Despre Ernie Ball Regular Slinky

Celebrul pachet galben “made in USA” este cel mai bine vândut din catalogul Ernie Ball, atrăgând chitarişti din diverse genuri, de la Eric Clapton şi Steve Vai până la John Mayer.

• sună bine pe chitara mea (Grosmann Custom)
• îşi păstrează caracteristicile în timp
• sunt de încredere (nu mi s-au rupt niciodată)
• grosimea şi tensiunea corzilor Regular Slinky se potrivesc cu stilul meu de-a cânta

Corzile mele pentru Drop D

Pe piesa “În Noapte” folosesc acordajul Drop D, aşadar am optat pentru un set Dunlop KFK (Kerry King), ce are inclusă o coardă de dimensiunea .052, specială pentru acest acordaj. Mi-a plăcut foarte mult cum sună corzile Kerry King, pe care nu le mai încercasem până la sesiunea de imprimări pentru “În Noapte”, astfel că dacă m-aş afla în situaţia de-a nu găsi Ernie Ball Regular Slinky, aş opta pentru acest set.

Furnizorul meu de corzi pentru chitară electrică (şi cel care mi-a adus prima oară Dunlop Kerry King pentru Drop D) este Sorin de la Corzi.ro, pe care îl recomand cu căldură atât datorită preţurilor, cât şi a seriozităţii şi pasiunii pe care le pune în lucrul cu muzicienii.

Cât de des se schimbă corzile

Iarăşi, nu există un răspuns universal valabil, dar experienţa m-a învăţat: cu cât mai des, cu atât mai bine! Depinde şi de cât mult îţi soliciţi chitara, cât de des cânţi sau cât de mult o laşi într-un colţ, să se pună praful pe ea (ceea ce, clar, nu e indicat!).

Aşadar, pentru un muzician profesionist sau pentru un împătimit al instrumentului, care cântă intensiv în fiecare zi, idealul este să fie schimbate corzile o dată la două-patru săptămâni sau cu cel puţin 48 de ore înainte de fiecare eveniment (concert, sesiune de înregistrare, jam session în public) – aceasta e o disciplină pe care o respect în primul rând pentru că-mi preţuiesc sound-ul, dar şi chitarele.

Chiar dacă a cânta la chitară nu e centrul universului tău, nu uita să schimbi corzile măcar o dată la două-trei luni. Urmele delăsării se vor vedea în uzura tastelor şi se vor auzi în sunetul chitarei, care va fi mai şters pe zi ce trece.

Dacă nu ai mai pus mâna pe chitară de multă vreme, primul pas e să dai praful la o parte şi să schimbi corzile! Cel mai probabil sunt uzate, ruginite şi pur şi simplu prea vechi pentru a sta acordate cum trebuie.

Acestea fiind spuse, mult succes în alegerea corzilor potrivite şi spor la studiat! Rock on!

Foto: Edi Enache

Originea chitarei nu este clar stabilită, fiind adusă, se pare, din Asiria sau Babilon în Peninsula Iberică, de către romani (chitara latină) şi, cu sigurantă, de către arabi în secolul XII(chitara mauriană). La chitara latină se cântă prin ciupirea corzilor, iar cea mauriană, care poseda o sonoritate mai bogată, prin lovirea cu toate degetele mâinii drepte. Chitara veche era cu mult mai mică decat cea cu care suntem astăzi obişnuiţi, iar cutia de rezonanţă era puţin mai subţiată (sugrumată la mijloc).

Primele chitare aveau numai patru rânduri de corzi, duble; mai târziu, pe la 1656, îsi face apariţia chitara cu cinci corzi, pentru ca în 1801, un barbier din Paris, Marechal, să-i adauge cea de-a şasea coardă, “mi”. Lutieri renumiţi ca Stradivarius în Italia sau Joachim Tielke în Germania au făurit modele foarte frumos ornamentate, dar forma actuală a chitarei se datorează lutierului spaniol Antonio de Torres. Concepţia modernă a instrumentului datează din a doua jumătate a secolului XIX. Ea constă în şase corzi, întinse la o extremitate pe un suport şi la cealaltă de nişte cuie care se pot strânge după dorinţă.

Chiar dacă nu face parte din orchestră, chitara a fost instrumentul preferat al multor compozitori. Schubert şi Weber, între alţii, se acompaniau cu ea cand îşi gândeau şi îşi cântau melodiile. Cu toate acestea, a fost nevoie să se nască Andres Segovia ca chitara să ajungă la aprecierea pe care o are astăzi şi pe care o merită din plin. Trebuie menţionat rolul deosebit pe care acest interpret l-a avut asupra creaţiei componistice pentru chitară, nu atât în mod direct, deşi există unele creaţii semnate Andres Segovia, ci mai ales indirect, prin nenumăratele compoziţii care îi sunt dedicate.

Încă de la începuturile carierei sale de interpret, el a fost conştient de nevoia acută a înnoirii repertoriului chitaristic. A început prin a transcrie lucrări de la diverse instrumente şi a trebuit să înfrunte, la început, o puternică reticenţă din partea multor muzicieni ai vremii, mai mult sau mai puţin înguşti în modul lor de a privi evoluţia muzicală a secolului XX. Ascensiunea lui Segovia a reprezentat nu numai consacrarea unui interpret, ci o adevarată revigorare şi impunere în muzica modernă şi contemporană a chitarei clasice.

Aşadar, în ultimii patruzeci, cincizeci de ani, chitara a devenit un instrument nu numai popular, dar şi respectat. Interesul în ceea ce o privește este într-o continuă creştere, acest lucru manifestându-se atât prin numeroasele creaţii pentru chitară ale compozitorilor moderni, cât şi prin numărul tot mai mare de interpreţi, amatori şi profesionişti.

Pentru cei ce vor să citească o partitură fără probleme, am făcut un rezumat cu semnele și simbolurile cele mai des întâlnite în scriitura chitaristică.

Nu mi-am propus să ofer tot dicționarul, întrucât multe din simboluri și notații apar foarte rar sau chiar deloc în cazul chitarei.

Dacă mi-a scăpat ceva sau ai întâlnit simboluri a căror semnificație nu o cunoşti, poţi lăsa oricând un comentariu la această postare și eu îţi voi răspunde în cel mai scurt timp.

• Semnificaţia cifrelor arabe pentru digitaţia mâinii stângi:

“0” = coardă liberă.

“1” = degetul arătător.

“2” = degetul mijlociu.

“3” = degetul inelar.

“4” = degetul mic.

Cifrele arabe de la 1 la 6, înconjurate de un cerc indică numărul corzii ce trebuie folosite.

• Semnificaţia cifrelor romane:

I, II, III, …….., X, XI, XII = poziţii pe tastieră

• Semnificaţia unor litere pentru digitaţia mâinii drepte:

(notaţia franceză)

p = police (degetul mare)

i = index (degetul arătător)

m = medius (degetul mijlociu)

a = annulaire (degetul inelar)

1. Semne şi simboluri referitoare la mâna stângă:

• Glissando: se execută prin alunecarea unui deget de la un sunet la altul. Doar primul sunet este ciupit, al doilea obţinându-se prin deplasarea degetului pe coardă, cu menţinerea permanentă a contactului dintre deget si coardă. Se notează printr-o linie care leagă sunetele între care se execută glissando.

Notaţie: 2—2

• Barre: se execută cu degetul arătător întins şi apăsat, cu partea posterioară, pe două sau mai multe corzi (barre mic sau barre mare). Aşezarea va fi în apropierea tastei şi paralel cu aceasta.

Notaţie: [

• Legato: poate fi în urcare sau în coborare. În urcare, se ciupeşte coarda, pentru obţinerea primului sunet, apoi se lasă sa cadă, cu putere, degetul de la mâna stânga, pe spaţiul corespunzător celui de-al doilea sunet. În coborâre, se fixează degetele pe spaţiile care corespund celor două sunete legato şi se ciupeşte coarda; degetul care apasă primul sunet se ridică, agăţând coarda, astfel încât cel de-al doilea sunet să intre in vibraţie fără a ciupi din nou coarda.

Notaţie: ∩

• Trilul: se poate executa în două moduri:

a. ciupind coarda care emite nota ornamental și alternând prin legato cu mâna stângă cele două note ale trilului.

b. folosind două corzi pentru emiterea celor două sunete şi ciupindu-le alternativ cu degetele mâinii drepte.

Notaţie: tr

1. Semne şi simboluri referitoare la mâna dreaptă:

• Arpeggio: reprezintă executarea unui accord arpegiat. Când semnul pe care îl reprezintă are vârful săgeţii orientat în sus, se execută prin alunecarea degetului mare al mâinii drepte de la coarda cea mai gravă la cea mai acută. Când vîrful este orientat în jos, se execută cu arătătorul, în sens contrar. În ambele cazuri, alunecarea trebuie să fie liniştită, pentru obţinerea unei sonoritaţi plăcute.

Notaţie:       ↓   sau ↑

Rasgueado: constă într-o alunecare rapidă de la coarda a şasea la coarda întâi, consecutiv, a degetelor mâinii drepte, începând cu degetul mic si terminând cu indexul.

Notaţie: rasgueado sau rasg.

Pizzicatto: constă în aşezarea podului palmei mâinii drepte pe caluş, atingând uşor corzile, linia melodic fiind evidenţiată, de regulă, de degetul “p”.

Notaţie: pizz.

• Flajeoletele: sunt sunete armonice naturale sau artificiale. Cele naturale se obţin atingând uşor coarda, cu mâna stângă, în dreptul tastei si ciupind-o aproape de cordar; degetul mâinii stângi se retrage imediat după ciupire. În cazul celor artificiale, mâna stângă apasă normal nota respectivă, în timp ce mâna dreaptă îndeplineşte singură rolul ambelor mâini din cazul flajeoletelor naturale: degetul “i“ atinge nota respectivă, pe aceeaşi coardă, aflată însă, la octava superioară, iar un alt deget ciupeşte coarda.

Notaţie: Arm. sau harm.

Dacă ai intrat într-un magazin de chitare, într-o sală de concert sau pur şi simplu doar navigând pe Internet, probabil ai observat că nu toate chitarele acustice arată la fel.

Dacă ai fost şi mai atent, cu siguranţă ai observat că şi sunetul lor este diferit. Ce au toate aceste chitare în comun? Dar diferit?

In acest articol iţi voi descrie principalele tipuri de chitare acustice, împreună cu proprietătile lor definitorii:

Dreadnought

Reprezintă cel mai răspândit tip de chitară acustică, oferind un sunet echilibrat, în care se îmbină armonios înaltele, mediile şi bass-ul.

A fost fabricată prima dată în anul 1916, de către compania americană “Martin”, bucurându-se de-a lungul timpului, de o excelentă popularitate în rândul artiştilor folk si bluegrass.

Griff-ul său este uşor bombat, iar curburile cutiei de rezonantă sunt uşor aplatizate faţă de celelalte modele.

Este cunoscută şi sub denumirea de chitară “Western”.

Parlor

Şi-a atins vârful de popularitate în secolul 19, când o mulţime de artişti folk si blues o preferau datorită corpului său mic, dar şi pentru preţul scăzut.

Este mai mică decât chitara “Folk”, fiind caracterizată de un sunet deosebit de incisiv pe toate cele şase corzi, fără predominanţa bass-ului.

Griff-ul său lat o face să fie potrivită metodei “fingerstyle”.

Folk

Are corpul sensibil asemănător unei chitare “Dreadnought”, având insă o cutie de rezonantă mai mică, cu accentuarea curburilor sale.

Aceste diferenţe practic “taie” din bass, şi aduc la suprafaţa mediile, fiind de asemenea o chitară indicată pentru stilul fingerstyle.

O alta diferenţă o constituie girff-ul, care este mai lat decât în cazul mult mai popularului model menţionat anterior.

Jumbo

Caracterizată de corpul mare şi bombat, scoate în evidenţă bass-ul, pe fondul unui sunet profund si puternic.

Este în general folosită pentru jazz şi blues, dar profunzimea sunetului o face potrivită şi pentru acompaniament vocal.

A fost construită de către compania americană Gibson, în anul 1936, iar popularul model SJ-200 este produs şi în zilele noastre.

Acestea au fost cele patru tipuri principale de chitare acustice, iar după această prezentare, data viitoare când vei intra într-un magazin de chitare sau pe un site de specialitate vei şti cum să te orientezi mai bine, şi ce să cauţi în funcţie de muzica pe care doreşti să o cânţi.

***

Este important de reţinut totuşi că dincolo de proprietăţile oferite sunetului de către mărimea şi forma diferitelor componente ale chitarei (corp si griff), acesta este influenţat şi de către tipul de lemn folosit, si de asemeni de către tipul corzilor montate pe chitară.

Dar despre toate aceste lucruri vom discuta într-un articol viitor.

Până atunci te sfătuiesc să intri fără reţineri în cel mai apropiat magazin de profil şi să probezi chiar tu diferitele tipuri de chitare, pentru a sesiza diferenţele dintre ele.

Chitara este un instrument complex cu posibilități expresive nenumărate, însă, pentru a putea fi valorificate, trebuie acordată o importanță deosebită detaliilor.

Să ne concentrăm în rândurile ce urmează asupra unghiilor și a diferențelor de sunet pe care acestea le fac în funcție de formă. Știu că pare insignifiant, dar unghiile bine modelate reușesc să producă un sunet foarte bun așa cum un arcuș bun reușește să facă o vioară să sune sublim.

Atenție: vorbim de unghii lungi doar în cazul mâinii care ciupește corzile și nu în cazul mâinii care apasă pe grif. Cea din urmă trebuie să aibă unghiile cât mai scurte.

Pentru copiii cu vârste până în 12 ani, ciupitul cu unghiile poate fi problematic întrucât acestea sunt în cele mai multe cazuri prea subțiri și moi, iar la contactul cu strunele chitarei există posibilitatea ciobirii/ ruperii acestora. De aceea este recomandată la copii ciupirea corzilor cu buricele degetelor. Această metodă cauzează și ea nemulțumiri deoarece provoacă dureri și uneori apar bășici.

Cei ce folosesc unghiile ar trebui să știe că acestea trebuie să aibă o anumită lungime și formă obținute cel mai ușor prin pilire. Procesul de pilire al unghiilor este însă delicat pentru că nu presupune tratamentul specific saloanelor de manichiură. Mărimea unghiilor potrivite depinde și de forma și mărimea mâinii fiecărui chitarist în parte, dar când acestea ajung la 1 cm încep să fie incomode și imprecise.

Forma este de preferat să fie una ușor rotunjită, fără colțuri și margini aspre. Contactul unghiei cu o coardă trebuie să fie exact, de aceea cel mai bine ar fi ca atunci când cumpărăm o pilă să alegem una fină care să lase cât mai puține asperități.

Pilirea unghiilor se face prin testare și anume: pilim un strat subțire după care testăm unghia pe corzi și repetăm procesul până când obținem sunetul dorit.

Unii chitariști profesioniști își pilesc unghiile oblic în funcție de unghiul pe care mâna îl face atunci când se află deasupra corzilor ca în poza următoare:

Observație: o unghie sănătoasă nu te ajută doar să cânți bine la chitară, ci este considerată și un mod de a aprecia sănătatea cuiva. Pentru unghii puternice există o serie de cure și sfaturi pe Internet. Nu ezita să le folosești în cazul în care ai nevoie.

În urmă cu ceva timp în urmă, vă anunţam că în luna februarie va fi lansat documentarul “Cry Baby: The pedal that rocks the world”, care spune povestea celei mai vândute pedale de efect pentru chitară, de la inventarea acesteia în anul 1966 de către Brad Plunkett şi până în zilele noastre.

În cadrul filmului, muzicieni, ingineri şi jurnalişti analizează impactul pe care aceasta pedală l-a avut în istoria muzicii rock şi pop şi felul în care a revoluţionat sound-ul chitarei, aducând astfel o contribuţie majoră în conturarea importanţei acesteia din urmă în cadrul unui mix de instrumente, schimbând astfel muzica.

Pentru a spune povestea pedalei Cry Baby au fost invitaţi: Eddie Van Halen, Jerry Cantrell, Slash, Buddy Guy, Kirk Hammett, Zakk Wylde, Dweezil Zappa, Eddie Kramer, Paul Gilbert, Bob Bradshaw, Brad Plunkett, Wah Wah Watson, Jim Dunlop, Jimmy Dunlop, Jasmin Powell şi mulţi alţii.

Prima parte este deja disponibilă aici, partea a doua urmează să fie disponibilă astăzi, iar ultimele 2 părţi fiind programate pentru 28.02.2011 şi respectiv 07.03.2011.