Chitaristul Ralf Jung, care este unul dintre principalii endorseri ai brand-ului Digitech, va sosi din nou în ţara noastră în august, pentru o serie de demonstraţii interactive la Guitar Shop.

Am avut plăcerea de-a participa la un astfel de eveniment în noiembrie 2010 şi îţi pot spune că workshop-ul a fost nu numai informativ şi plin de inspiraţie, dar şi foarte detaliat în ceea ce priveşte versatilitatea produselor Digitech şi plin de sugestii pentru construirea unui rig reuşit.

Îl vei putea asculta pe Ralf Jung cântând şi prezentând produsele Digitech în următoarele zile:

- Luni, 1 august, orele 17:00 – GuitarShop Cluj-Napoca (Str. Petru Maior nr. 9)
- Marti, 2 august, orele 17:00 – GuitarShop Braşov (Str. Nicolae Bălcescu nr. 50)
- Miercuri, 3 august, orele 17:00 – GuitarShop Bucureşti (Str. Ştirbei Vodă nr. 172)

De data aceasta vom face cunoştinţă mai multe noutăţi Digitech, printre care pedalele SP-7 Stereo Phaser sau HT-6 Polyphonic Tuner din seria Hardwire, dar şi IPB-10 sau Whammy DT.

Cu cine mă mai văd, aşadar, pe 3 august la demonstraţia din Bucureşti?

Concertul anual organizat de Rock Filarmonica Oradea în memoria victimelor de la Hiroshima mi-a dat ocazia să cunosc câţiva oameni cu adevărat valoroşi – un exemplu este chitaristul şi filosoful Gabriel Petric, pe care l-am intervievat acum ceva vreme pentru Lectii-de-chitara.ro, dar să nu uit nici de colegul meu de generaţie Noris Schek, ce merită toată atenţia alături de chitara lui.

Noris e genul care poate susţine un one man show oriunde şi oricând: are nevoie doar de şase corzi, vocea-i cu un timbru cald şi recognoscibil dintr-o sută, plus feel-ul de blues pe care-l are deja în sânge. A crescut cu înregistrări blues şi rock, a căror influenţă se simte în interpretarea şi compoziţiile lui actuale, şi-a făcut ucenicia muzicală alături de Blackbeers şi alte câteva trupe din Oradea, împărţind apoi scena cu A.G. Weinberger.

Din 2009 şi-a luat destinul muzical în propriile mâini, alegând să străbată ţara cu chitarele sale (un Martin electro-acustic ce sună demenţial, printre altele) şi tolba plină de cântece fingerstyle pe care le interpretează mereu cu pasiune. Te invit să-l cunoşti mai bine pe Noris în rândurile următoare:

Cum te-ai îndrăgostit de chitară? Cine ţi-a pus prima oară un instrument muzical în mână şi cine te-a încurajat în cariera artistică?

Îmi plăcea muzica de mic copil, imitam chitara ţinând în mână o mătură, băteam în oale, în capace, cântam cu, şi fără fundal muzical. Aveam în casă muzicuţe, fluiere, tobe de jucărie, apoi, la 6 ani, părinţii mi-au cumpărat o chitară adevărată. Reghin, cred. Am fost foarte fericit, dar am început să cânt abia pe la 12 ani.

Care a fost primul cântec pe care l-ai compus vreodată, îl mai ştii?

Primul cântec l-am compus în clasa a VII-a, se numea Újra Veled, adică Din nou cu tine. Era în limba maghiară, avea patru strofe, un refren ce-ţi rămânea în minte, aşa că eram foarte mândru. Cântec de dragoste, bineînţeles. În sfârşit aveam ceva doar al meu, pentru că puţini cântau pe-atunci la chitară. Avea o succesiune de acorduri bine cunoscută, cu care orice chitarist se joacă la un moment dat: Sol, mi, Do, Re. Sună cunoscut? Nu mai cânt piesa aceea, au trecut anii, dar mai păstrez înregistrarea, făcută cu trupa mea din liceu.

Cu albumele căror chitarişti ai crescut şi cine simţi că te-a influenţat cel mai mult?

Cel mai mult m-au marcat Gary Moore şi Eric Clapton, doi zei diferiţi, şi unici în felul lor. Le-am urmărit discografia lipit de difuzoarele casetofonului meu, încercând să cânt ca ei, cu ei. Mai târziu am realizat că important nu este să cânţi la fel ca ei, ci să ajungi la tine, prin ei. Albume ca Still Got the Blues al lui Gary şi Unplugged-ul lui Clapton m-au transportat într-o altă dimensiune. Ascultându-i peste ani, live, mi-am dat seama că nu m-am înşelat.

În rest cred că influenţele pot veni din orice gen, din orice direcţie, depinde de pregătirea fiecăruia. Ascultam şi încă ascult cu plăcere muzică bună, cu mesaj pozitiv, plină de energie. Îmi fierbe sângele în vene când îmi pun un Queen, un Thin Lizzy, un Rory Gallagher, mai nou, Tommy Emmanuel!

Cum ai ajuns la colaborarea cu AG Weinberger şi care este cel mai preţios lucru cu care ai rămas după colaborările cu acesta?

Colaborările noastre continuă. Cea mai recentă colaborare, a putut fi urmărită duminică, 17 aprilie, de la ora 23, pe TVR2 în cadrul emisiunii Acadeaua, unde am fost invitatul lui AG Weinberger.

Cred că faptul că am ajuns să cânt cu AG este mersul firesc al lucrurilor. Cu cine altcineva să-mi fi dorit să cânt muzica îndrăgită de mine, în această ţară? De la AG am învăţat foarte multe, atât muzical, cât şi pe plan uman. Am fost întotdeauna încrezător în forţele mele, însă, după colaborările cu AG, am devenit şi mai sigur pe mine.

Cântând blues cu AG, m-am simţit în sfârşit înţeles din plin. Asta îmi amintesc de la prima repetiţie. Ţin minte şi acum ce feeling am avut. Începuturile, povestea primei întâlniri cu AG, a spus-o chiar el în emisiune.

Te-ai decis să cutreieri ţara în lung şi-n lat cu un “one man show”: ne poţi spune cam ce piese include un recital de-al tău în mod normal şi unde te putem asculta live?

Un concert Noris include piese proprii, cover-uri şi piese instrumentale – fingerstyle. De fapt cu mici excepţii, toate piesele şi cele vocal-instrumentale sunt cântate fingerstyle. Cover-urile sunt prelucrate, gândite, sunt oarecum atipice. Sper ca în primăvară să reuşesc să fac un turneu de cluburi-terase. Vă ţin la curent.

Să înţelegem că e mai bine să fii singur, cu inima deschisă în faţa publicului, decât cu un band?

Indiferent că sunt singur sau cu band, eu doar cu inima deschisă vin în faţa publicului. Am ales varianta solo pentru că acum, asta mă reprezintă cel mai mult, şi pentru că pot.

Care este setup-ul tău de concert, ce amplificator e acustică / efecte foloseşti de obicei?

Folosesc un combo acustic MegaAmp de 60W (AC60R), cu două intrări, una pentru chitară, cealaltă pentru microfon. Are chorus şi reverb încorporat -  astea sunt efectele folosite de mine. Nu sunt un mare amator de efecte speciale. În cluburi mai mari combo-ul se leagă de un sistem PA.

Când cânt cu trupă, folosesc un combo pe lămpi Traynor de 40W, cu un canal clean şi unul gain, (cu footswitch) o pedală Wah-Wah şi un Tuner Boss. Îmi ajunge, cu cât mai simplu, cu-atât mai bine.

Chitările electro-acustice sunt: un Martin OMC-1E, un Hohner semnat de Tommy Emmanuel (sic!), iar chitara electrică este un Fender Stratocaster, de o valoare inestimabilă, semnată de Gary Moore.

Cântările şi piesele tale stau sub semnul unei sintagme foarte frumoase, “Freedom and Blues” – ce reprezintă ea mai exact pentru tine?

Libertate şi blues, adică libertate de genuri muzicale, în combinaţie cu blues. Pentru că blues-ul e pretutindeni, şi bine face!

Ce te inspiră atunci când compui?

Totul. Viaţa, zâmbetul, soarele, lacrimile, frumuseţea, umorul, firescul, iubirea, ea… Ajunge?

Eşti şi profesor de muzică la Liceul de Artă din Oradea – care crezi că este cel mai important lucru pe care un dascăl i-l poate insufla unui tânăr muzician?

De 13 ani, de când predau, am învăţat enorm de mult. Din păcate, majoritatea elevilor sunt timoraţi, din cauza acestui sistem bolnav în care învaţă, care îi încurcă şi îi debusolează pe zi ce trece.

În primul rând le dau voie să-şi exprime creativitatea, îi ajut să-şi descopere personalitatea, prin muzică. Nu-i forţez să cânte într-un anumit fel, îi îndrum doar, îi las pe ei să-şi dezvolte simţul muzical, sensibilitatea artistică. Sunt lucruri delicate la mijloc. Elevul trebuie respectat, fiindcă fiecare are partea sa creativă, exact cum am fost şi noi cândva, ca elevi. La urma urmei e vorba de artă, nu de altceva.

Care consideri că este cea mai mare provocare pentru tine ca artist?

Totul se învârte în jurul provocărilor, e un mecanism în continuă mişcare. Provocare înseamnă să scriu o piesă despre viteza cu care îşi petrec oamenii viaţa, uitând de lucruri cu adevărat valoroase; provocare înseamnă să duc un spectacol la bun sfârşit; provocare înseamnă studiul minuţios al unei piese sau al unui pasaj muzical. Când sunt pe scenă şi publicul reacţionează cu aceeaşi sinceritate cu care mă adresez eu lor, atunci sunt fericit.

Stilul tău e sincer, fluid, recognoscibil – cum ai ajuns la această maturitate artistică şi lejeritatea de a te exprima cu ajutorul chitarei?

De obicei lucrurile simple sunt şi cele valoroase. Acesta este crezul meu. De felul meu sunt sincer; nici pe scenă nu pot fi altfel. Publicul este singurul critic. Fluiditatea vine cu experienţa, depinde şi cât de mult îţi doreşti să fii pe scenă. E nevoie de foarte mult studiu individual, studiul e extrem de important, abia apoi putem vorbi de lejeritate, atunci când iei chitara în mână.

Cam cât timp petreci alături de chitară (sau gândindu-te la ea ) pe zi?

Petrec în jur de 3-5 ore, practic, însă, mai tot timpul sunt cu gândul la muzică. Ai păţit vreodată să compui muzică în vis? Asta explică unele chestii, nu? Cel mai important e să fii constant, să studiezi cu cap, să-ţi pui ordine în gânduri. Atunci nu mai contează orele, ci doar calitatea.

Care este cea mai frumoasă amintire a ta dintr-un concert?

Dacă vrei, ne întâlnim odată şi-ţi povestesc mai multe despre asta. Pe scurt, după un concert cu trupa, patronii clubului respectiv ne-au dedicat ”We are the Champions” de la Queen. Am coborât de pe scenă de zici că eram nişte regi sau lorzi. Asta e amintirea care mă face să zâmbesc.

Cum se face că nu avem încă la dispoziţie un album semnat Noris? Este în lucru şi, dacă da, când vom avea plăcerea de a-l asculta?

Albumul este în lucru. Sper să-l puteţi asculta cât mai curând. Mai mult ca sigur piesele vor apărea pe suport digital. Pentru un album fizic mai e nevoie de câteva chestii.

Pe final, un mesaj pentru cititorii Lectii-de-chitara.ro …

Keep it simple! Nu vă cufundaţi în studiul fără de sfârşit al tehnicii chitării. Nu încercaţi să fiţi cei mai buni chitarişti de pe planetă pentru că nimeni nu e interesat de acest lucru. Nu cântaţi nimic mecanic, sigur nu vă reprezintă.

Găsiţi-vă vocea interioară, transpuneţi-vă în muzică felul de a fi, încercaţi să vă transmiteţi sentimentele, prin muzică. Învăţaţi piese bune, melodice, cântece cap-coadă, nu studiaţi doar pasaje, solouri, intro-uri, etc. Cântaţi aceste piese până le ştiţi şi în vis. Ajutaţi-vă de voce, folosiţi orice pentru ca muzica voastră să fie cât mai plăcută. Nu fiţi timizi, aveţi curaj, la urma urmei scena este visul unui muzician, nu? Experienţa vine în timp, nu vă grăbiţi, nu săriţi etape. Studiaţi mult, până vă place ceea ce se aude. Be yourselves!

Noris pe Facebook

Noris pe Youtube

Am decis să scriu acest articol pentru că îmi aduc aminte cât de greu mi-a fost mie să cânt prima oară în public și mi-aș fi dorit să-mi fi dat cineva sfaturile pe care eu le ofer acum, în speranța că vor folosi cuiva.

În primul rând, cântatul în public este o experiență personală, originală și  specifică. Astfel, fiecare se poate simți liber să ia sau nu în considerare sugestiile mele în funcție de propria sa perspectivă asupra reprezentației muzicale.

Emoțiile sunt în general principala cauză a greșelilor și, ce este și mai greu de acceptat, este faptul că e imposibil de scăpat în totalitate de acestea. Ele pot fi, în schimb, preschimbate în  emoții constructive necesare sensibilității muzicale.

Pentru a reuși o demonstrație în fața unui public atent va fi nevoie de  stăpânirea tehnicii adecvatate nivelului pieselor pe care le canți. Tehnica trebuie să fie ultima grijă a unui profesionist, de aceea studiază, exersează și iarăși studiază. După ce ai reușit să treci de etapa asta este timpul să dai viață notelor în adevăratul sens al cuvântului. Încearcă să exeprimentezi diverse interpretări ale piesei. Ascultă și alte înregistrări ale piesei pentru a alege opțiunea care ți se pare cea mai potrivită pentru tine.

”Socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg.”- vei vedea că la început, sub presiunea emoțiilor, piesa nu-ți va ieși ca atunci când studiai singur în camera ta și-ți ieșea perfect. Învață din greșeli, adaptează-te și evoluează!

1. Odată ajuns în fața publicului, ia-ți un timp de răsuflu, de gândire.
2. Încearcă să nu privești persoanele în ochi – uneori asta te poate distrage.
3. Dacă ai greșit, nu te opri și relua. Stabilește-ți niște puncte cheie din care poți continua piesa imediat. De cele mai multe ori cântatul mecanic la chitară  cauzează blocaje mintale asupra pasajului pe care l-ai greșit. Mi s-a întamplat să aud în cadrul unui recital un chitarist repetând de cinci ori același pasaj din cauză ca ceea ce mâinile lui cântau reprezentau un proces mecanic, robotic  și nu un act de conștientizare și redare a unei opere muzicale.
4. Ordinea în care alegi să cânți piesele trebuie să urmeze un curs armonios. Ele nu trebuie așezate la întâmplare, întrucât vor da senzația de sacadare a concertului.
5. Dacă publicul este receptiv și aplaudă mult, nu ezita să mulțumești printr-o plecăciune cel puțin la sfârșitul fiecărei piese și de mai multe ori la sfârșit concertului.
6. Niciodată să nu refuzi un public care cere bis! Acesta este un gest de înaltă apreciere și de aceea ar trebui să ai mereu o piesă de rezervă.

Acestea fiind spuse, sper că sfaturile acestea să ajute și sper să văd cât mai mulți dintre elevii mei pe scenă în viitorul apropriat.

Mult succes!

Foto: Aleka Sarah Vlădăreanu

Originea chitarei nu este clar stabilită, fiind adusă, se pare, din Asiria sau Babilon în Peninsula Iberică, de către romani (chitara latină) şi, cu sigurantă, de către arabi în secolul XII(chitara mauriană). La chitara latină se cântă prin ciupirea corzilor, iar cea mauriană, care poseda o sonoritate mai bogată, prin lovirea cu toate degetele mâinii drepte. Chitara veche era cu mult mai mică decat cea cu care suntem astăzi obişnuiţi, iar cutia de rezonanţă era puţin mai subţiată (sugrumată la mijloc).

Primele chitare aveau numai patru rânduri de corzi, duble; mai târziu, pe la 1656, îsi face apariţia chitara cu cinci corzi, pentru ca în 1801, un barbier din Paris, Marechal, să-i adauge cea de-a şasea coardă, “mi”. Lutieri renumiţi ca Stradivarius în Italia sau Joachim Tielke în Germania au făurit modele foarte frumos ornamentate, dar forma actuală a chitarei se datorează lutierului spaniol Antonio de Torres. Concepţia modernă a instrumentului datează din a doua jumătate a secolului XIX. Ea constă în şase corzi, întinse la o extremitate pe un suport şi la cealaltă de nişte cuie care se pot strânge după dorinţă.

Chiar dacă nu face parte din orchestră, chitara a fost instrumentul preferat al multor compozitori. Schubert şi Weber, între alţii, se acompaniau cu ea cand îşi gândeau şi îşi cântau melodiile. Cu toate acestea, a fost nevoie să se nască Andres Segovia ca chitara să ajungă la aprecierea pe care o are astăzi şi pe care o merită din plin. Trebuie menţionat rolul deosebit pe care acest interpret l-a avut asupra creaţiei componistice pentru chitară, nu atât în mod direct, deşi există unele creaţii semnate Andres Segovia, ci mai ales indirect, prin nenumăratele compoziţii care îi sunt dedicate.

Încă de la începuturile carierei sale de interpret, el a fost conştient de nevoia acută a înnoirii repertoriului chitaristic. A început prin a transcrie lucrări de la diverse instrumente şi a trebuit să înfrunte, la început, o puternică reticenţă din partea multor muzicieni ai vremii, mai mult sau mai puţin înguşti în modul lor de a privi evoluţia muzicală a secolului XX. Ascensiunea lui Segovia a reprezentat nu numai consacrarea unui interpret, ci o adevarată revigorare şi impunere în muzica modernă şi contemporană a chitarei clasice.

Aşadar, în ultimii patruzeci, cincizeci de ani, chitara a devenit un instrument nu numai popular, dar şi respectat. Interesul în ceea ce o privește este într-o continuă creştere, acest lucru manifestându-se atât prin numeroasele creaţii pentru chitară ale compozitorilor moderni, cât şi prin numărul tot mai mare de interpreţi, amatori şi profesionişti.

Îmi verificam ieri e-mail-urile şi, spre surpriza mea, primesc un comunicat despre cea mai nouă lansare a bluesman-ului AG Weinberger: nu este vorba despre vreun disc nou, ci o unealtă cât se poate de inovatoare şi folositoare pentru fanii săi şi iubitorii de muzică “pour les connaisseurs”.

AG Weinberger oferă de acum o aplicaţie gratuită pentru iPhone şi iPad, prin intermediul căreia îi poţi asculta piesele, poţi descărca fotografii şi privi videoclipuri cu prestaţiile sale live, poţi primi notificări despre datele concertelor sale, îi poţi cunoaşte mai bine trupa şi chiar îl poţi contacta pentru a-l invita să cânte la evenimentul tău!

Aplicaţia “AG Weinberger – The Transylvanian Guitar Man” este compatibilă cu iPhone, iPod touch şi iPad – o poţi descărca gratuit chiar acum, dând click aici.

Între 6 şi 9 aprilie s-a desfăşurat la Frankfurt cel mai mare târg european dedicat producătorilor de instrumente şi echipament pentru muzicieni, care dă de 25 de ani încoace tonul în materie de noi apariţii.

Toate marile brand-uri, de la Fender până la Ibanez, Audio-Technica, Vox, Blackstar (şi toate celelalte nume legendare ce îţi mai trec prin minte) folosesc acest prilej pentru a-şi prezenta primăvară de primăvară cele mai noi şi interesante produse.

Pe parcursul următoarelor zile îţi voi aduce în atenţie cele mai tari apariţii de la Musikmesse 2011, precum şi un top personal al “must-have”-urilor pentru orice chitarist. Până atunci, te invit să citeşti materialele în engleză pe care le-am pregătit deja despre câteva din “delicatesele” de la Musikmesse şi să urmăreşti fotografiile şi materialele video apărute în blogosfera internaţională despre eveniment – click aici pentru un sumar.

Steve Vai şi-a propus un proiect extrem de ambiţios pe anul acesta, pentru a promova educaţia muzicală şi implicit Berklee, dar şi a aduce împreună chitarişti din întreaga lume pentru un eveniment fără precendent.

Pe 3 martie 2011, artistul va susţine un master class transmis în direct pe Internet, din studiourile Livestream din New York. Steve Vai îşi propune să intre în Guiness Book cu această iniţiativă: cea mai mare lecţie de chitară susţinută vreodată.

Participarea este gratuită şi, fireşte, sunt aşteptaţi cât mai mulţi chitarişti din toate colţurile lumii. Ora începerii evenimentului este 20:30 (ora României).

Master class-ul va dura 30 de minute, timp în care celebrul chitarist va oferi sfaturi legate de tehnică, motivaţie pentru tinerii instrumentişti şi tips-uri pentru dezvoltarea propriului stil. Oricine poate trimite întrebări pe site până la data programată pentru lecţie, urmând ca artistul să le aleagă pe cele mai interesante şi să ofere răspunsurile pentru ele la finalul master class-ului. Click aici pentru a-l întreba ceva pe Steve Vai!

“Acest eveniment online este, alături de eforturile susţinute ale Berklee de-a promova educaţia muzicală în întreaga lume, un exemplu extraordinar pentru genul de colaborare fără graniţe adoptat de această şcoală. Fie că eşti din Boston, Bombay sau Brussels, vei putea fi alături de noi pe 3 martie, vom fi cu toţii împreună”, declară artistul.

Pentru fiecare participant înregistrat pe site în timpul lecţiei, Berklee va dona câte un dolar în contul burselor Steve Vai, ce sprijină educaţia tinerilor muzicieni fără posibilităţi financiare.

Cursul “Steve Vai Guitar Techniques” la Berklee

Steve Vai, care este la rândul său absolvent al celebrei facultăţi din Boston, a pregătit un curs special de trei luni pentru chitariştii ce doresc să-şi (re)descopere instrumentul şi stilul. Artistul a construit programa pe baza exemplului personal (de la tehnicile sale ce uimesc publicul de 20 de ani încoace până la concepte muzicale de nişă şi alegerea repertoriului).

Dincolo de a înţelege secretele de virtuoz ale lui Vai, studenţii vor deprinde în primul rând arta de a-şi croi propriul stil, de a-şi găsi propria “voce” prin intermediul chitarei. Cursul “Steve Vai Guitar Techniques” este disponibil în regim online şi costă 1395$. Înscrierile sunt acum deschise, iar prima serie va debuta pe 4 aprilie 2011.

Consider că cel mai corect ar fi să încep cu Andres Segovia, chitarist virtuoz și cel ce a  adus o mare contribuție în evoluția chitarei clasice așa cum o știm astăzi.

Născut în anul 1893 în Spania, Segovia este renumit pentru contribuția sa la îmbogățirea repertoriului pentru chitară și pentru interpretarea sa de-a dreptul revoluționară. Acesta moare în anul 1987 la vârsta de 94 de ani, mulți fiind de acord că ar mai fi cântat încă mult timp dacă ar fi avut ocazia.

Îţi recomand acest documentar despre viața sa și implicit despre istoria chitarei: Andres Segovia – The Sound of The Guitar.

Un alt virtuoz este John Williams, chitarist britanic ce a avut ocazia să studieze sub îndrumarea mai sus menționatului Andres Segovia.  Williams este recunoscut pentru tehnica sa impecabilă. Numele lui este adesea rostit alături de cel al lui Julian Bream, de asemenea reprezentant al școlii britanice de chitară clasică. Iată o înregistrare cu un duet al celor doi: Spanish Dance no.1 – Manuel de Falla.

Următorul nume pe lista virtuozilor chitarei clasice din zilele noastre este David Russel, interpret al cărui repertoriu include și piese cu influențe folclorice scoțiene și irlandeze fără însă a se abate de la piese din perioada barocă sau romantică. Mai mult, acesta a realizat o serie de transcripții uimitoare pentru chitară, un exemplu fiind această variantă a Passacagliei de Frideric Handel.

Am lăsat ce-i mai bun pentru final dintr-un singur motiv: veți putea auzi următorul artist în România pe data de 23 martie în cadrul  Festivalului Internațional de Chitară. Numele interpretei este Ana Vidovic și se află în topul celor mai buni chitariști ai momentului. Iată o demonstrație a măiestriei solistei: La Catedral – Augustin Barios Mangore.

Concertul pe care Ana Vidovic îl va avea în România va fi memorabil cu atât mai mult cu cât va  include Concierto de Aranjuez.

César Huesca a fost unul dintre primii chitarişti pe care i-am ascultat vreodată pe Youtube şi tin minte că m-am gândit din prima secundă “Cum se face că tipul ăsta nu e deja faimos în toată lumea? Chiar ar trebui să fie!“. Majoritatea clipurilor de atunci îl prezentau pe tânărul chitarist mexican cântând cover-uri după Steve Vai şi Joe Satriani, într-o manieră surprinzătoare, ce rivaliza chiar cu variantele originale prin virtuozitate şi emoţia transmisă.

După vreo două milioane de vizualizări şi lansarea unui album de debut, César a ajuns să fie considerat de mulţi un artist de mare calibru, în plină ascensiune – şi printre puţinii care vor putea spune într-o zi că sunt adevăraţi guitar heroes.

Mă bucur nespus să împart cu tine acest interviu, acordat de César Huesca pentru Guitaristic.net şi Lectii-de-chitara.ro:

Ştiu că ţi-ai dorit dintotdeauna să cânţi la chitară şi ţi-ai dedicat mare parte din viaţă muzicii. Cum a început această pasiune tine? Ai avut momente în carieră când ai simţit că ţi-ai pierdut entuziasmul / optimismul şi ai regretat că ai ales această cale?

César Huesca: Muzica a făcut parte dintotdeauna din viaţa mea. Am început să cânt cu vocea când aveam patru sau cinci ani, am bătut la tobe pentru o perioadă, iar la nouă ani am început să cânt la chitara acustică a tatălui meu – şi aşa a început totul. Sigur că am trecut prin situaţii dificile când doar visam la o carieră muzicală, de exemplu în liceu mulţi mă considerau un tip ciudat pentru că preferam să stau acasă şi să cânt la chitară ore în şir în loc să merg la petreceri sau să stau cu prietenii.

Eram adesea criticat pentru această atitudine, pentru că eram un băiat timid şi ciudat care cânta mereu la chitară şi asculta CD-urile lui Steve Vai, dar eu cred sincer că cel mai important e să te concentrezi cu totul pe lucrul care te pasionează, iar la acea vreme întreaga mea energie era direcţionată spre a deveni un chitarist serios, profesionist, care să poată cânta tot ce-şi doreşte în cel mai bun mod posibil.

În timpul orelor, scriam tabulaturi sau inventam linii melodice în loc să încerc să înţeleg integralele la matematică. Până la urmă am început să iau note foarte proaste la şcoală şi asta mi-a creat probleme cu părinţii şi profesorii, dar scopul meu era unul singur: să fiu cât mai bun la chitară. Cred că în viaţă nu e loc de regrete, oricât de greu ţi-ar fi uneori, trebuie să ţii minte că ceea ce faci e important şi pentru asta ai fost trimis aici. Viaţa se învârte în jurul deciziilor mari; e totul sau nimic. Eu unul mi-am dorit de mic să fiu muzician şi nu m-am putut imagina niciodată făcând altceva.

César Huesca: Cred că a fost la începutul anului 2006 sau la finalul lui 2005, l-am văzut pe Gustavo Guerra din Brazilia cântând câteva piese la chitară pe Youtube şi m-am gândit “Hey, ar trebui să fac şi eu asta!”. Zis şi făcut, într-o zi mi-am conectat rig-ul la calculator şi am imprimat un track de chitară, filmându-mă cu webcam-ul între timp. Apoi mi-am deschis primul cont pe Youtube – asta se întâmpla în 2006. Cred că pe atunci Gustavo Guerra şi cu mine eram printre puţinii latino-americani care puneau clipuri cu chitara pe YouTube şi făceau ceva bun în sensul ăsta. Din fericire, am primit foarte multe încurajări de la oameni din toate colţurile lumii, cărora le sunt foarte recunoscător.

Îţi aminteşti de prima oară când ai cântat un solo pe scenă? Cum a fost?

C.H.: Da, îmi amintesc! Aveam 14 ani şi tocmai intrasem într-o trupă-tribut cu care cântam cover-uri după Deftones, Korn şi Rage Against The Machine. Într-o zi trebuia să cântăm la un festival de muzică la un liceu local, dar eu am fost singurul care a apărut la cântare, restul băieţilor din trupă nu erau de găsit, aşa că a trebuit să urc pe scenă singur, fără tobe, fără bass, fără nimic! Eram doar eu, cu chitara şi amplificatorul, gândindu-mă: “Ce naiba ar trebuie să cânt acum?“. Îmi amintesc că până la urmă am cântat “The Call Of Ktulu” de la Metallica and “Big Bad Moon” a lui Joe Satriani, plus nişte improvizaţii ca să mai umplu timpul. A fost foarte solicitant pentru că erau vreo 600 de oameni care se holbau pur şi simplu la mine, întrebându-se ce aveam să fac fără colegii de trupă. Am fost foarte emoţionat, dar încrezător în acelaşi timp. Când am terminat prima piesă şi publicul a început să aplaude, m-am gândit “Oooooook, cred că mă descurc foarte bine“.

Ce contează mai mult pentru a fi un chitarist bun: feeling-ul sau tehnica?

C.H.: Amândouă sunt importante de la un anumit nivel şi cred că scopul e să păstrezi un echilibru între aceste lucruri. Dacă nu ai o tehnică bine dezvoltată, nu vei putea cânta ceea ce auzi în cap exact cum ţi-ai dori sau nu vei putea să-ţi întreci propriile limite şi să-ţi expui ideile exact aşa cum au fost concepute.

Să vorbeşti despre feeling e ceva foarte subiectiv şi personal, spre exemplu mulţi oameni consideră că instrumentiştii de blues sunt cei mai expresivi pe chitară, în vreme ce shredder-ilor le lipseşte feeling-ul – în opinia mea, asta e o prejudecată de-a dreptul vulgară. Fiecare chitarist/ă simte în felul lui sau al ei, indiferent de ce stil abordează. Pentru mine, expresivitatea este capacitatea de-a transmite o anumită intenţie/idee prin ceea ce cânţi într-un anume context muzical şi a fi sincer legat de asta. Când cânţi cu feeling, intenţia e simţită de ascultător imediat ce muzica pleacă din boxe spre urechile lui, indiferent dacă e vorba de o formulă ritmică sau o linie melodică; intenţia trebuie să fie mereu acolo şi să poată fi receptată, asta face diferenţa dintre o interpretare bună şi una mediocră.

Feeling-ul nu are legătură cu gesturile dramatice făcute pe scenă, pentru mine acestea ţin doar de show şi, dacă vin în tandem cu o execuţie impecabilă şi o intenţie ce transpare prin muzică, atunci pot creea o experienţă uimitoare. În fine, când te duci la un concert, plăteşti pentru o experienţă audio-vizuală, aşa că te aştepţi să vezi o relaţie firească şi cursivă între ceea ce vezi şi ce auzi într-un show. Pentru mine, aceasta e o manifestare cât se poate de onestă a artei şi expresivităţii.

Un chitarist trebuie să-şi dezvolte tehnica şi măiestria asupra instrumentului, astfel încât să nu fie limitat şi, pe de altă parte, să poată imprima o emoţie veritabilă notelor pe care le cântă, să păstreze bunul simţ şi gustul pentru muzica bună şi nu doar să treacă sec prin game şi formule, nici să facă mutre de clovn pe scenă pentru a arăta că “Simt ceea ce cânt“. Cred că instrumentiştii care cântă cu feeling sunt cei care au un impact asupra simţurilor, asupra gândurilor şi emoţiilor publicului.

Ţi-ai lansat albumul de debut, ce-ţi poartă numele, în 2008 – cum a prins viaţă şi care este piesa ta preferată de pe disc?

C.H.: Am început să lucrez la majoritatea cântecelor în 2006 şi apoi am decis să aleg  câteva dintre ele pentru a le include pe un album independent, aşa că după acest întreg proces am lansat discul la mijlocul anului 2008. Fiecare piesă are personalitatea şi savoarea ei; unele sunt structurate precum melodiile tipic comerciale, în genul Intro-Strofă-Refren-Strofă. Scopul meu a fost să creez cântece pentru toate tipurile de public, nu doar pentru iubitorii de chitară; sunt melodii care te “prind” întocmai cum ar face-o unele cu voce, dar unele piese au şi pasaje, structuri neobişnuite – aşadar, veţi găsi câte puţin din toate pe album, de la rock pur sau heavy până la balade acustice, melancolice.

"Cesar Huesca" (2008)

Nota autorului: Poţi comanda albumul lui César Huesca’s pe CDBaby.

Ce s-a mai întâmplat de atunci – înregistrezi pentru un nou LP, scrii cântece noi, eşti în turneu?

C.H.: Momentan lucrez la noul album, care este programat pentru lansare anul acesta. Deja am imprimat jumătate din material şi îmi place cum sună, lucrez cu mai mulţi muzicieni la fiecare piesă, bassişti, toboşari, clăpari etc. Întocmai ca pe primul album, voi avea cântece din diferite stiluri şi unul dintre cele mai cool aspecte este că fac echipă cu mai mulţi artişti, care vor aduce un suflu nou şi invidualitate fiecărei piese. Sunt foarte entuziasmat de pe acum de cum va suna produsul final.

Cât despre alte colaborări, în prezent lucrez cu The Arkitecht, susţinem concerte şi promovăm primul album numit “Hyperstructure” – pentru care am înregistrat părţile de chitară solo. The Arkitecht a început ca un proiect solo al unui bun prieten de-al meu, Genaro Ochoa (am studiat Muzică Contemporană la aceeaşi şcoală cu el). În sfârşit, The Arkitecht a devenit o trupă completă, aşa că muncim din greu să pregătim cântările programate pentru următoarele luni.

Ce te inspiră atunci când compui o piesă nouă? Începi cu ritmul, cu armonia sau cu “starea” piesei?

C.H.: Variază foarte mult. Uneori încep cu un riff şi apoi dezvolt ideea pornind de la el, alteori încep cu o linie melodică, o formulă ritmică sau o progresie. Însă originile acestor idei se află în mare parte în improvizaţie. Cel mai adesea, îmi iau chitara şi cânt pur şi simplu ce-mi vine în minte, iar până la urmă ceva mă face să rezonez într-un anume fel, aşa că izolez acea idee şi o cânt de foarte multe ori, apoi o şlefuiesc şi o aranjez. Urmează înregistrarea într-o sesiune pe mai multe track-uri, după care încep să adaug tot mai multe idei în jurul celei de bază, până obţin ceva mai bine definit.

Uneori se întâmplă foarte repede şi structura piesei vine aproape de la sine, alteori insist foarte mult pe anumite pasaje, dar încerc să nu forţez acest proces – dacă ceva sună bine e OK, lasă-l aşa cum e, în compoziţie nu e vorba despre a face lucrurile să sune bine doar de amorul artei, dacă simt că am tendinţa asta câteodată, mai bine pun chitara deoparte şi revin în altă zi asupra ideii.

foto: Miguel Salieri

Care este setup-ul tău actual de concert (ce chitară/chitare, amplificatoare şi efecte foloseşti)?

C.H.: Pentru mare parte din prestaţiile live mă bazez pe câteva chitare Ibanez şi un Fender American Deluxe Stratocaster. Cânt pe un Jem7VSBL şi un RG2020X modificat. Cu The Arkitecht folosesc un Ibanez RGT42DXFX acordat în Drop A. Toate chitarele mele, exceptând Jem-ul, sunt echipate cu diverse modele de doze Lace Sensor, aşa că fiecare dintre ele are un ton şi o personalitate distinctă, permiţându-mi să obţin sunete şi texturi inedite.

În ceea ce priveşte efectele, folosesc un TC Electronics G-Major prin loop-ul de efecte al unui combo Marshall din seria aniversară de 30 de ani. Pedalele mele se rezumă la Crybaby GCB-95 wah şi Xotic BB preamp sau câteodată MXR Wylde Overdrive. Încerc să păstrez totul simplu şi la îndemână; lucrez cu acest gen de rig din 2004 şi sunt foarte mulţumit de rezultate.

Mai am un rig, cel pe care-l folosesc în studio acum şi care are practic aceeaşi configuraţie, doar că în format de rack. Folosesc un preamp Mesa Boogie Rectifier Recording, un alt procesor TC Electronics G-Major şi un preamplificator Marshall EL34 100/100 conectat la un cabinet Marshall 4 X 12.

Cine te-a ajutat şi susţinut cel mai mult pe parcursul carierei tale?

C.H.: În mod clar, familia mea. Odată ce părinţii mei şi-au dat seama că vreau ca muzica să fie cariera mea şi proiectul meu pentru întreaga viaţă, m-au susţinut în fiecare clipă – totuşi, trebuie să spun că la un moment dat mi-a fost destul de greu să îi fac să-mi înţeleagă aspiraţiile, viziunea, mai ales că erau nesiguri şi le era teamă pentru viitorul meu, dar viziunea mea era atât de clară încât mi-am urmat drumul. A trebuit să le demonstrez întâi lor că pot reuşi şi nu a fost uşor.

De asemenea, au fost mai mulţi oameni din preajma mea care m-au ajutat să văd mai clar ce doream să fac: muzicieni, producători, ingineri de sunet etc. Unul dintre cele mai importante lucruri în industria muzicală e să iei contact cu oamenii, să-ţi faci câteva relaţii, pur şi simplu nu poţi reuşi de unul singur şi nu te poţi preface că le ştii pe toate – aşa că mi s-a părut întotdeauna OK să am legături cu cât mai mulţi oameni din industrie, am văzut că lucrurile se mişcă mai uşor aşa.

Nu e un secret pentru nimeni că eşti un mare fan al lui Steve Vai – ai avut vreodată ocazia să cânţi într-un jam session cu el?

C.H.: Încă nu, dar s-a întâmplat să vorbim pe chatroom-ul de pe vai.com acum câţiva ani. Mi-a spus atunci că îmi văzuse majoritatea clipurilor de pe Youtube şi că a rămas impresionat de devotamentul meu pentru muzică – sunt mai mult decât onorat să am parte de aprecierea lui. L-am întâlnit personal la NAMM în 2004 şi îţi pot spune că e o persoană foarte amabilă. Steve Vai este una dintre cele mai importante influenţe ale mele şi o sursă de inspiraţie încă de când aveam 13 ani.

Cât timp poţi rezista fără să cânti? Pentru mine, limita e cam la 24 de ore – dacă nu pun mâna pe chitară o zi întreagă, mă enervez rău

C.H.: Aşa mi se întâmplă şi mie! Am nevoie să cânt, e firesc până la urmă, când petreci mult timp cu un instrument el devine parte din tine, te exprimi şi interpretezi cu ajutorul lui, aşa că nu se mai pune problema de-a nu cânta două zile sau o săptămână, trebuie ca devotamentul şi disciplina faţă de instrument să fie totale. Poate nu mai cânt opt ore zi de zi, aşa cum făceam pe vremuri, dar cânt în fiecare zi, fie că e vorba de un concert, o sesiune de studio, studiu individual sau o repetiţie cu vreo trupă. Pentru mine, cântatul la chitară a devenit o activitate permanentă.

C.H.: Nu cred că a fi un guitar hero e ceva de domeniul trecutului. Sunt trupe tinere care aduc din nou în prim-plan pasajele creative de chitară, influenţate de marii instrumentişti de acum 20 sau 30 de ani. Rădăcinile muzicii rock contemporane răsună încă şi sunt adesea redescoperite de noile generaţii. Acesta e unul din motivele pentru care mă bucur că există jocul Guitar Hero, pentru că – deşi nu are nicio legătură cu cântatul real la chitară – îi ajută pe copii să descopere cum s-a scris istoria chitarei rock. De aceea vedem acum copii de 12 ani ascultând albume de Led Zeppelin, Iron Maiden sau Metallica.

Se ştie că industria muzicală de azi se axează pe muzică şi produse pentru mase, cântece ce pot deveni rapid populare, pe care le vei asculta la radio de zece ori pe zi, produse care ar putea fi bune sau nişte tâmpenii – dar la final tu eşti cel care decide ce să asculte. Nu-mi fac prea multe griji pentru această situaţie, există foarte multe genuri de muzică pentru toate tipurile de oameni, iar eu mă adresez unei nişe aparte.

Predai lecţii de chitară? Care sunt metodele tale şi cum relaţionezi cu elevii tăi?

C.H.: Da, predau chitară. Iau metode şi tehnici de chitară modernă şi le adaptez la nevoile fiecărui elev, pentru a pune accent pe ceea ce vrea să dezvolte fiecare: game, lick-uri, armonii, improvizaţie, auz, notaţie muzicală etc. Când un elev nou de-al meu e deja la un anumit nivel, pornim de acolo, acordând atenţie lucrurilor care contează cel mai mult pentru el sau cele asupra cărora trebuie să insiste mai mult pentru a ieşi bine.

Poţi recomanda câţiva artişti sau câteva albume pe care le asculţi în această perioadă?

C.H.: Ei bine, ascult mult rock alternativ şi trupe de progresiv, plus muzică veche la care mă întorc din când în când, de exemplu Pink Floyd sau Stevie Ray Vaughan, Gary Moore. În ultima vreme am ascultat mult albumul “The Human Equation” de la Ayreon, noul album Stone Sour, “Audio Secrecy”, ultimul LP Joe Satriani, “Erotic Cakes” al lui Guthrie Govan, câte ceva de la Alter Bridge, Evergrey, câte puţin din toate. Sunt rocker, dar am şi câteva chestii neaşteptate în playlist!

Mulţumim pentru interviu, César, şi îţi doresc tot succesul din lume cu al doilea album!

www.cesarhuesca.com

www.youtube.com/user/CesarHuescaMusic

www.myspace.com/cesarhuesca

Bine ne-am regăsit! Începem anul în forţă, inaugurând o nouă secţiune, cea de interviuri.  Marius şi cu mine plănuim să-i luăm la întrebări pe cei care au cu adevărat ceva de spus despre chitară, de la chitarişti români de excepţie până la lutieri, producători de amplificatoare şi pedale analog, ingineri de sunet ce cunosc secretele imprimărilor ca la carte şi aşa mai departe.

Începem cu un chitarist preţios pentru România, autor al unui “Manual de chitară” de nelipsit, recenzor cu urechi fine pentru publicaţia “Arta Sunetelor“, filosof şi profesor, dar în primul rând un prieten drag: Gabriel Petric.

Când cineva te cunoaşte pentru prima oară, care sunt cele trei lucruri pe care ţi-ai dori să le ştie despre tine?

Gabriel Petric: N-ar fi rău de ştiut că sunt trei lucruri pe care le apreciez, în mod deosebit, la cei din jur: onestitatea, creativitatea şi umorul.

Activitatea ta extraordinară se află la interesecţia dintre două mari pasiuni: muzica şi filosofia. Cum te-ai „îndrăgostit” de fiecare şi ce le uneşte?

G.P.: Mi-am pus şi eu, adesea, întrebarea aceasta: ce uneşte muzica şi filosofia? La diferite vârste, am dat răspunsuri diferite. La început, vedeam cele două fenomene prin contrast: filosofia – serioasă, îndreptată către lucruri profunde, iar muzica – relaxare sau extaz, dacă nu cumva un divertisment, la limita între emoţie imediată şi revelaţie intuitivă. Apoi am crezut că le uneşte calea abstractă de înfăţişare a lumii. Acum, am convingerea că le uneşte tăcerea. Aşa cum, în muzică, cred că important e când se opreşte vibraţia – şi cred că muzicienii cu har sunt cei care ştiu când să atace un sunet, dar, mai ales, când să se oprească din cântat (pauza) -, în filozofie, mai important e ce nu se spune prin cuvinte, indicarea acelei tăceri misterioase care înconjoară lucrurile („cunoaşterea luciferică”, la Lucian Blaga, sau deviza lui Ludwig Wittgenstein: „Despre ceea ce nu putem vorbi trebuie să tăcem”). Ce este interesant e că şi tăcerile pot fi diferite, au elocvenţa lor stilistică.

De filozofie m-am apropiat după ce am citit Rostirea filosofică românească, de Constantin Noica şi Tractatus logico-philosophicus, de Ludwig Wittgenstein.

Cât despre muzică, vom mai vorbi…

Cum te-ai simţit când ai ţinut pentru prima oară o chitară în mână… şi cum ai abordat primii paşi în studiul instrumentului?

G.P.: Prima chitară a fost un Orpheus acustic bulgăresc. Când am primit-o de la părinţi am avut un sentiment asemănător cu cel pe care l-am trăit când Moş Crăciun ni-a adus prima bicicletă sau primul ceas de mână: era o jucărie serioasă de care nu puteam fi decât mândru. Toţi cunoscuţii mei aveau pe dulap un acordeon ( era pe atunci, prin anii ’60, moda asta, cu acordeonul), la care ştiau să cânte Valurile Dunării. Eu aveam chitară! Ceva nou! Am luat ceva lecţii de la o nemţoaică simpatică, dar după câteva luni am abandonat. După sute de exerciţii cu game, din metode germane de chitară clasică, i-am cerut imperativ distinsei mele profesoare (era un om deosebit, prea înţelegătoare cu încăpăţânările mele) să mă înveţe Azzurro al lui Adriano Celentano. Mi-a răspuns că nu înţelege genul acesta de muzică. L-am rugat apoi pe chitaristul ritmic al unei formaţii locale să mă înveţe acorduri şi ritmuri. Mi-a arătat acordurile majore, minore şi de septimă, cu şi fără barré, pe care le „furase”, pe litoral, de la alţi chitarişti. Restul a fost istoria învăţării după ureche. Şi-mi amintesc cu câtă îndârjire am căutat să descopăr primul acord din A Hard Day’s Night (Beatles). Mie îmi ieşea un soi  de G7sus4, dar simţeam că ceva nu e în ordine. Recent am aflat că versiunea de studio a celebrului cântec are, la început, un policord sofisticat. Mai multe instrumente, nu doar chitara, atacă simultan acorduri diferite!

Cine au fost idolii tăi în acei primi ani de chitară?

G.P.: Iată o listă, incompletă, dar semnificativă: Elvis Presley, Beatles, Rolling Stones, Jimi Hendrix, Creedence Clearwater Revival, Deep Purple, Cream, Led Zeppelin, Gentle Giant, Ten Years After, Jethro Tull, Yes, Roy Buchanan, Omega, Sideral, Phoenix, Experimental Q. Dintre chitarişti, mă încântau Hendrix, Page şi Howe.

Se ştie că existau în anii tăi de început lipsuri: de la material de studiu până la partituri şi „consumabile” pentru chitară. Cum ai făcut faţă acestor probleme?

Foarte greu. Singurele materiale accesibile erau cărţile Mariei Boeru. Interesant, totuşi, la chioşcuri se găseau partituri (voce şi pian) din muzica uşoară românească. Din păcate, însă, muzicienii folk, rock sau jazz n-au acordat nicio atenţie acestui aspect. Nici astăzi nu avem songbook-urile artiştilor şi trupelor clasice româneşti!…

Cât despre „consumabile”, îţi povestesc doar  două întâmplări. La magazin nu găseai decât nişte pene verzi de mandolină. Am scris o scrisoare firmei Dunlop (era prin 1987!) şi la nicio lună m-am trezit cu un sac cu mostre din toate tipurile de pene Dunlop. Pene pe viaţă! Apoi am participat la concursul revistei britanice Guitarist. Trebuia să găseşti un text năstruşnic din 5 cuvinte, care să poată fi  inscripţionat pe plectrum. Am câştigat concursul cu textul: THIS IS NOT A PICK. Mi-au trimis 25 de pene inscripţionate cu numele şi textul meu… Primele metode de chitară rock mi le-a adus Vali Fărcaş de la Experimental Q, după ce s-a stabilit în Germania. Cu ajutorul unui prieten din Deva m-am abonat la revista germană Fachblatt Musik Magazin. Un ajutor extraordinar l-am primit din partea revistelor de chitară străine (Guitar Player,Guitar, Guitarist, XXth Century Guitar, Guitar International, American Lutherie, Guitare et Claviers, Musikblatt etc) şi a unor muzicieni şi muzicologi generoşi, între care amintesc pe Lance Bosman, John Zaradin, José L. Romanillos,Wieland Ulrichs, Andy Aledort, Joel Dugot, Stan Munslow, Nick Robison, Ralph Hulett, Tom Wheeler, Don Gill, Matt Gibson, Doc Span, Andrea si Jim Cannon, Heinz Rebellius, Jah Paul Jo , Richard Daniels, Denis Roux, Peter Wicke, Darin Scott, Robert Fontani, Etienne Hofman, Michel Siau ş.a Trebuia tot timpul să fii inventiv. Piaţa instrumentelor muzicale , în marile oraşe, era mai vioaie. În rest, procurarea celor necesare era tot timpul o aventură. Amintiri din epoca de aur…

Cum priveşti deja clasicul conflict digital – analog? Când îţi înregistrezi chitarele în prezent, cum o faci?

G.P.: Oricât am avea nostalgia discurilor de vinil, CD-urile şi DVD-urile sunt standardul actual. Cred că viitorul e al digitalului. Dar, aşa cum nu va înceta conflictul dintre solid state şi tube, în domeniul amplificării electrice, şi în domeniul studio recording vor persista discuţiile care pun în antiteză „sterilitatea” digitalului şi „căldura” analogului. La nivel de home recording, digitalul e mai avantajos.

În prea puţinul timp pe care-l acord actualmente înregistrărilor, folosesc Cubase şi Amplitude, precum şi alte zeci de softuri care se găsesc acum peste tot.

Chitara electro-acustică o înregistrez printr-un Marshall AS100D. Oricum, celor care fac home recording, le recomand o excelentă revistă, Computer Music. Se pot învăţa din ea tehnicile de bază ale înregistrării chitarei acustice sau electrice, prin intermediul unor tutoriale foarte clare şi al exemplelor de pe DVD-ul însoţitor.

Cum abordezi chestiunea compoziţiei – ce se naşte prima oară, melodia sau armonia?

G.P.: Uşor glumeţ, aş spune că prima oară se naşte… ritmul. În fine, în ce mă priveşte, o ţesătură armonică cuplată cu un ritm îşi găseşte apoi melodia. Dar ştiu că alţii fac invers. Până la urmă e vorba de diverse căi prin care se ajunge la o ţintă, simţită ca un întreg muzical. Nu cred că există o reţetă unică sau optimă.

Dacă ai avea un lutier la dispoziţie să-ţi construiască instrumentul perfect chiar acum, cum ţi l-ai dori?

G.P.: Dacă ar fi vorba de o chitară electrică, m-aş mulţumi cu ceva vintage, un Fender Stratocaster pre-CBS sau/şi un Gibson Les Paul. N-aş avea pretenţia la ceva custom. Dacă ar fi vorba de o chitară acustică, m-ar încânta o chitară-harpă construită de Linda Manzer, asemănătoare cu cea făcută pentru Pat Metheny, cu 42 de coarde. I-aş cere lutierului doar să fie cu 40 sau 43 de coarde, ca să difere de cea a lui Metheny şi să-mi dea garanţia că îşi păstrează acordajul cel puţin o oră!

Vorbeşte-ne puţin despre prietenia ta cu Florian Chelu Madeva – cum v-aţi cunoscut, cum a supravieţuit conexiunea voastră muzicală şi intelectuală distanţelor, cum te regăseşti în muzica lui…

G.P.: De Florian Chelu am auzit de la Constantin Noica, la începutul anilor ’80. Imediat i-am scris, pe adresa din Oradea. N-am primit nici un răspuns. Se va fi rătăcit scrisoarea. Până la urmă, mi-a scris el un E-mail, aflând că pregătesc o carte de memorialistică privitoare la Noica. Aşadar, ne-am regăsit târziu… Ceea ce apreciez la Florian este modul cum reuşeşte să unească, în universul său creativ, spiritul rock al anilor `60-`70 cu spiritul arhaic românesc din colinde sau cel renascentist din sonete. E posibil ca barocul Bach să fie un bun liant în toată această aventură. Proiectul integralei sonetelor shakespeariene, în plină desfăşurare – şi unic în felul său chiar la nivel internaţional – reprezintă o redimensionare a cântecului în peisajul muzicii româneşti. Din păcate, nu sunt vremurile noastre cele în care să poată fi savurat la întreaga sa amplitudine. Rock Filarmonica rămâne odiseea unui muzician rătăcit printre aştri.

Florian Chelu Madeva a creat pentru Rock Filarmonica o formă muzicală unică, se pare chiar un nou gen: sonetul muzical. Ai fi tentat să pui pe muzică sonetele vreunui autor clasic? Ale cui?

G.P.: Cu mulţi ani în urmă a avut o tentativă de a pune pe muzică câteva texte din Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de Vasile Voiculescu, un poet care mi-e aproape de inimă. N-am fost mulţumit de rezultate. Mi-au ieşit, însă, nişte cântece pe versiunea excepţională pe care a dat-o Margareta Sterian, în engleză, sonetelor lui Voiculescu. Sunt convins că Florian Chelu şi David Bryan ar face minuni pe textele acestea traduse în engleză. Asta cu condiţia să mai aibă energie după integrala Shakespeare.

Ai scris una dintre puţinele cărţi de chitară publicate în România. Ţinând cont că este foarte apreciată şi de tinerii chitarişti, va exista o reeditare?

G.P.: La câţiva ani de la apariţia primei ediţii a Manualului de chitară (epuizat, în momentul de faţă), am propus editurii Teora o versiune nouă, o nouă ediţie. Până la urmă, editura s-a mulţumit să schimbe coperta şi să corecteze nişte mici greşeli de redactare, păstrând aceeaşi ediţie ani la rând.

Cartea aceasta publicată în 1992 e primul material dedicat chitarei moderne care a apărut în România. A fost scrisă în întregime de mână – diagrame, partituri etc.  Evident că astăzi, cu atâtea programe de editare muzicală, ar fi  mai simplu şi cu un impact vizual mai eficient să fie alcătuită o astfel de metodă. O nouă formă a lucrării se impune, dar nu depinde de mine, ci de editură.Pe de altă parte, au mai apărut pe piaţă câteva metode de chitară, originale sau traduse,iar în era internetului informaţia circulă rapid şi e la îndemână în cantităţi uriaşe. Site-uri specializate – cum e şi al tău – contribuie eficient la educaţia muzicală.

Care consideri că este cea mai preţioasă lecţie pe care ai învăţat-o în toţi aceşti ani de muzică?
G.P.: Muzica e dincolo de perfecţiune, aşa cum perfecţiunea e dincolo de muzică. Mi-a trebuit ceva timp să aflu că există ceva mai important decât virtuozitatea pe care o apreciem cu toţii: bucuria de a cânta, de a da contur prin vibraţii tonale emoţiilor nedesluşite.

Ce sfaturi ai da unui tânăr care face acum primii paşi în lumea chitarei?
G.P.: I-aş da două sfaturi: 1. Să nu fie leneş! Există, în momentul de faţă o cantitate enormă de informaţie referenţială şi pedagogică. Cine vrea acum să înveţe să cânte la chitară găseşte toată informaţia necesară pe Net (cărţi, metode audio-video,tutoriale online etc.) Lecţiile cu slow motion şi split screen sunt la ordinea zilei. E nevoie doar de voinţă şi focalizare a interesului muzical. 2. Să nu se mărginească la un singur stil muzical. Chiar dacă – să zicem – e fascinat de heavy metal, să ciulească urechile şi la jazz, folk, country, celtic etc. Viitorul e fuziune!

Unde poate fi ascultată online muzica ce-ţi poartă semnătura?
G.P.: Sunt pe Youtube câteva piese cu vechea mea trupă, Echinox, din Orăştie. Acum sunt într-o perioadă de tranziţie. Pe de o parte, cercetarea umanistă îmi ocupă aproape tot timpul, pe de alta, am cam lăsat chitara electrică şi am cotit-o către fingerstyle. Poate-ţi trimit nişte muzici pentru site-ul tău… Stay tuned!

Cu cine ţi-ar mai plăcea să găseşti interviuri pe Lectii-de-chitara.ro?