Interviu cu Noris Schek

Concertul anual organizat de Rock Filarmonica Oradea în memoria victimelor de la Hiroshima mi-a dat ocazia să cunosc câţiva oameni cu adevărat valoroşi – un exemplu este chitaristul şi filosoful Gabriel Petric, pe care l-am intervievat acum ceva vreme pentru Lectii-de-chitara.ro, dar să nu uit nici de colegul meu de generaţie Noris Schek, ce merită toată atenţia alături de chitara lui.

Noris e genul care poate susţine un one man show oriunde şi oricând: are nevoie doar de şase corzi, vocea-i cu un timbru cald şi recognoscibil dintr-o sută, plus feel-ul de blues pe care-l are deja în sânge. A crescut cu înregistrări blues şi rock, a căror influenţă se simte în interpretarea şi compoziţiile lui actuale, şi-a făcut ucenicia muzicală alături de Blackbeers şi alte câteva trupe din Oradea, împărţind apoi scena cu A.G. Weinberger.

Din 2009 şi-a luat destinul muzical în propriile mâini, alegând să străbată ţara cu chitarele sale (un Martin electro-acustic ce sună demenţial, printre altele) şi tolba plină de cântece fingerstyle pe care le interpretează mereu cu pasiune. Te invit să-l cunoşti mai bine pe Noris în rândurile următoare:

Cum te-ai îndrăgostit de chitară? Cine ţi-a pus prima oară un instrument muzical în mână şi cine te-a încurajat în cariera artistică?

Îmi plăcea muzica de mic copil, imitam chitara ţinând în mână o mătură, băteam în oale, în capace, cântam cu, şi fără fundal muzical. Aveam în casă muzicuţe, fluiere, tobe de jucărie, apoi, la 6 ani, părinţii mi-au cumpărat o chitară adevărată. Reghin, cred. Am fost foarte fericit, dar am început să cânt abia pe la 12 ani.

Care a fost primul cântec pe care l-ai compus vreodată, îl mai ştii?

Primul cântec l-am compus în clasa a VII-a, se numea Újra Veled, adică Din nou cu tine. Era în limba maghiară, avea patru strofe, un refren ce-ţi rămânea în minte, aşa că eram foarte mândru. Cântec de dragoste, bineînţeles. În sfârşit aveam ceva doar al meu, pentru că puţini cântau pe-atunci la chitară. Avea o succesiune de acorduri bine cunoscută, cu care orice chitarist se joacă la un moment dat: Sol, mi, Do, Re. Sună cunoscut? Nu mai cânt piesa aceea, au trecut anii, dar mai păstrez înregistrarea, făcută cu trupa mea din liceu.

Cu albumele căror chitarişti ai crescut şi cine simţi că te-a influenţat cel mai mult?

Cel mai mult m-au marcat Gary Moore şi Eric Clapton, doi zei diferiţi, şi unici în felul lor. Le-am urmărit discografia lipit de difuzoarele casetofonului meu, încercând să cânt ca ei, cu ei. Mai târziu am realizat că important nu este să cânţi la fel ca ei, ci să ajungi la tine, prin ei. Albume ca Still Got the Blues al lui Gary şi Unplugged-ul lui Clapton m-au transportat într-o altă dimensiune. Ascultându-i peste ani, live, mi-am dat seama că nu m-am înşelat.

În rest cred că influenţele pot veni din orice gen, din orice direcţie, depinde de pregătirea fiecăruia. Ascultam şi încă ascult cu plăcere muzică bună, cu mesaj pozitiv, plină de energie. Îmi fierbe sângele în vene când îmi pun un Queen, un Thin Lizzy, un Rory Gallagher, mai nou, Tommy Emmanuel! (more…)

Interviu cu Marius Pop

Chitaristul Marius Pop n-a împlinit încă 30 de ani, dar cu siguranţă a făcut foarte mult din ceea ce se poate realiza pe scena muzicii instrumentale din România. Moştenire de familie în ceea ce priveşte talentul? Bifat! Marius este fiul lui Călin Pop, legendarul frontman al trupei Celelalte Cuvinte. O carieră mai “stufoasă” decât şi-ar imagine oricine la vârsta lui? Bifat! Iar de curând, turneul pe care l-a susţinut pentru a-şi promova albumul de debut, “First Step”, a fost premiat la Gala Premiilor de Jazz 2011 drept “Confirmarea anului”.

Printre lucrurile importante şi uneori greu accesibile unui tânăr instrumentist român pe care Marius şi le-a mai trecut în CV se numără un contract de endorsement cu celebrul brand Ibanez şi un recital susţinut în faţa lui Steve Vai în decembrie 2010. Şi pentru că avem destul de discutat despre muzica lui, l-am luat la întrebări:

Salut, Marius! Nu demult ai întreprins un turneu naţional pentru a-ţi promova primul album, “First Step”. Care au fost reacţiile?

Dacă nu făceam acest turneu, aş fi crezut că în România nu exista oameni interesati de acest gen muzical, nu mi-aş fi imaginat că în unele orase am ajuns să umplem locaţia cu un gen muzical de nişă. Mă declar mulţumit în urma turneului naţional, cu miile de mulţumiri adresate managerului nostru Alex Flora, care s-a ocupat de promovare.

Împărtăşeşti opinia că “un chitarist solo fără un album lansat e ca un om de afaceri fără carte de vizită”? În cât timp au prins viaţă piesele de pe “First Step“?

Cartea de vizită e  foarte importantă în domeniul nostru, însă trebuie să ai şi ce să pui pe aceasta.Ca să devii un artist cu activitate, nu ajunge doar să scoţi albumul, trebuie să ai norocul să ai şi o producţie muzicală bună în spate şi o echipă foarte bună de promovare. “First Step” este un disc care a început acum 4 ani şi a continuat cu multe pauze până în2009, când am găsit formula de imprimat în studio, formulă care a rămas până în prezent aceeaşi in proporţie de 90% şi pentru prestaţiile live.

Dat fiind că este destul de greu să găseşti un studio decent în România, plus oameni care să mai fi captat în viaţa lor instrumente live, unde ai imprimat / mixat albumul?

Exceptând toba, care a fost trasă într-o singură locaţie cu o acustică foarte bună, restul instrumentelor au fost imprimate acasă de fiecare membru în parte, fiecare dintre noi având câte un mini-studio acasă, în care mai compunem muzici atât pentru noi, cât şi pentru alte producţii.

Mixajul final şi mastering-ul, de care sunt extrem de mulţumit, a fost făcut la Arad într-un super-studio al prietenului nostru Cosmin Harbei, care este atât un super-sunetist, cât şi un muzician de excepţie.

Dintre toate cântecele de pe LP (more…)

Interviu cu César Huesca

César Huesca a fost unul dintre primii chitarişti pe care i-am ascultat vreodată pe Youtube şi tin minte că m-am gândit din prima secundă “Cum se face că tipul ăsta nu e deja faimos în toată lumea? Chiar ar trebui să fie!“. Majoritatea clipurilor de atunci îl prezentau pe tânărul chitarist mexican cântând cover-uri după Steve Vai şi Joe Satriani, într-o manieră surprinzătoare, ce rivaliza chiar cu variantele originale prin virtuozitate şi emoţia transmisă.

După vreo două milioane de vizualizări şi lansarea unui album de debut, César a ajuns să fie considerat de mulţi un artist de mare calibru, în plină ascensiune – şi printre puţinii care vor putea spune într-o zi că sunt adevăraţi guitar heroes.

Mă bucur nespus să împart cu tine acest interviu, acordat de César Huesca pentru Guitaristic.net şi Lectii-de-chitara.ro:

Ştiu că ţi-ai dorit dintotdeauna să cânţi la chitară şi ţi-ai dedicat mare parte din viaţă muzicii. Cum a început această pasiune tine? Ai avut momente în carieră când ai simţit că ţi-ai pierdut entuziasmul / optimismul şi ai regretat că ai ales această cale?

César Huesca: Muzica a făcut parte dintotdeauna din viaţa mea. Am început să cânt cu vocea când aveam patru sau cinci ani, am bătut la tobe pentru o perioadă, iar la nouă ani am început să cânt la chitara acustică a tatălui meu – şi aşa a început totul. Sigur că am trecut prin situaţii dificile când doar visam la o carieră muzicală, de exemplu în liceu mulţi mă considerau un tip ciudat pentru că preferam să stau acasă şi să cânt la chitară ore în şir în loc să merg la petreceri sau să stau cu prietenii.

Eram adesea criticat pentru această atitudine, pentru că eram un băiat timid şi ciudat care cânta mereu la chitară şi asculta CD-urile lui Steve Vai, dar eu cred sincer că cel mai important e să te concentrezi cu totul pe lucrul care te pasionează, iar la acea vreme întreaga mea energie era direcţionată spre a deveni un chitarist serios, profesionist, care să poată cânta tot ce-şi doreşte în cel mai bun mod posibil.

În timpul orelor, scriam tabulaturi sau inventam linii melodice în loc să încerc să înţeleg integralele la matematică. Până la urmă am început să iau note foarte proaste la şcoală şi asta mi-a creat probleme cu părinţii şi profesorii, dar scopul meu era unul singur: să fiu cât mai bun la chitară. Cred că în viaţă nu e loc de regrete, oricât de greu ţi-ar fi uneori, trebuie să ţii minte că ceea ce faci e important şi pentru asta ai fost trimis aici. Viaţa se învârte în jurul deciziilor mari; e totul sau nimic. Eu unul mi-am dorit de mic să fiu muzician şi nu m-am putut imagina niciodată făcând altceva.

Majoritatea oamenilor te ştiu de pe Youtube, unde ţi-ai adunat un grup devotat de fani. Cum ţi-a venit iniţial ideea de-a te filma în timp ce cântai (acum toată lumea face asta, dar tu ai fost printre pionieri)?

César Huesca: Cred că a fost la începutul anului 2006 sau la finalul lui 2005, l-am văzut pe Gustavo Guerra din Brazilia cântând câteva piese la chitară pe Youtube şi m-am gândit “Hey, ar trebui să fac şi eu asta!”. (more…)

Interviu cu Gabriel Petric

Bine ne-am regăsit! Începem anul în forţă, inaugurând o nouă secţiune, cea de interviuri.  Marius şi cu mine plănuim să-i luăm la întrebări pe cei care au cu adevărat ceva de spus despre chitară, de la chitarişti români de excepţie până la lutieri, producători de amplificatoare şi pedale analog, ingineri de sunet ce cunosc secretele imprimărilor ca la carte şi aşa mai departe.

Începem cu un chitarist preţios pentru România, autor al unui “Manual de chitară” de nelipsit, recenzor cu urechi fine pentru publicaţia “Arta Sunetelor“, filosof şi profesor, dar în primul rând un prieten drag: Gabriel Petric.

Când cineva te cunoaşte pentru prima oară, care sunt cele trei lucruri pe care ţi-ai dori să le ştie despre tine?

Gabriel Petric: N-ar fi rău de ştiut că sunt trei lucruri pe care le apreciez, în mod deosebit, la cei din jur: onestitatea, creativitatea şi umorul.

Activitatea ta extraordinară se află la interesecţia dintre două mari pasiuni: muzica şi filosofia. Cum te-ai „îndrăgostit” de fiecare şi ce le uneşte?

G.P.: Mi-am pus şi eu, adesea, întrebarea aceasta: ce uneşte muzica şi filosofia? La diferite vârste, am dat răspunsuri diferite. La început, vedeam cele două fenomene prin contrast: filosofia – serioasă, îndreptată către lucruri profunde, iar muzica – relaxare sau extaz, dacă nu cumva un divertisment, la limita între emoţie imediată şi revelaţie intuitivă. Apoi am crezut că le uneşte calea abstractă de înfăţişare a lumii. Acum, am convingerea că le uneşte tăcerea. Aşa cum, în muzică, cred că important e când se opreşte vibraţia – şi cred că muzicienii cu har sunt cei care ştiu când să atace un sunet, dar, mai ales, când să se oprească din cântat (pauza) -, în filozofie, mai important e ce nu se spune prin cuvinte, indicarea acelei tăceri misterioase care înconjoară lucrurile („cunoaşterea luciferică”, la Lucian Blaga, sau deviza lui Ludwig Wittgenstein: „Despre ceea ce nu putem vorbi trebuie să tăcem”). Ce este interesant e că şi tăcerile pot fi diferite, au elocvenţa lor stilistică.

De filozofie m-am apropiat după ce am citit Rostirea filosofică românească, de Constantin Noica şi Tractatus logico-philosophicus, de Ludwig Wittgenstein.

Cât despre muzică, vom mai vorbi…

Cum te-ai simţit când ai ţinut pentru prima oară o chitară în mână… şi cum ai abordat primii paşi în studiul instrumentului?

G.P.: Prima chitară a fost un Orpheus acustic bulgăresc. Când am primit-o de la părinţi am avut un sentiment asemănător cu cel pe care l-am trăit când Moş Crăciun ni-a adus prima bicicletă sau primul ceas de mână: era o jucărie serioasă de care nu puteam fi decât mândru. (more…)