Lectii de chitara

Fiecare dimineaţă de după Ziua Chitarelor este specială: te trezeşti cu un sentiment preţios, că muzica e pretutindeni… încă auzi chitarele spunându-şi poveştile, încă încerci să urmăreşti în minte riff-urile acelea de legendă pe care, culmea, ţi-a fost dat să le asculţi pe viu. Sâmbătă, 18 septembrie, instrumentiştii invitaţi de Corrado Sgandurra la Bucureşti au însufleţit sala cu cântecele lor şi ne-au împărtăşit puţin din “tehnica magiei” pe care o practică pe scenă.

E important de ştiut şi de menţionat că ediţia din această toamnă i-a fost dedicată lui Jimi Hendrix: s-au împlinit 40 de ani de la moartea celui care  a schimbat pentru totdeauna muzica şi modul de-a privi o chitară…

Dimineaţa a început cu jazz, jazz-ul liber şi fin al suedezului Andreas Oberg. De îndată ce a păşit pe scenă, ne-a lămurit că setup-ul lui este unul cât se poate de simplu: nu îi place să folosească efecte, folosind în schimb toate sunetele care se pot scoate dintr-o chitară. Iubitor al naturaleţii, Oberg îşi face propriul vibrato, trăgând uşor de gâtul chitarei. Instrumentul lui poartă semnătura Benedetto şi spune că îi place să repete şi să călătorească mai mereu cu el tocmai pentru că sună bine şi fără amplificare.

Pe parcursul anilor, Andreas Oberg şi-a dezvoltat o tehnică interesantă de-a repeta şi de a-şi lărgi cu lejeritate orizonturile în fiecare zi: vocalizează. Ceea ce înseamnă că îşi cântă cu vocea fiecare notă/improvizaţie de pe chitară. Teoria lui este că având nevoie să respiri atunci când cânţi notele cu vocea vei învăţa să laşi spaţii şi-n ceea ce cânţi pe chitară, compunând şi interpretând mai aerisit. Pentru Oberg, “jazz-ul nu e doar un gen de muzică e o atitudine. Mă defineşte pentru că sunt un improvizator. Schimb mereu ceva, mai bine aş cânta cu mici greşeli decât să repet acelaşi lucru de mii de ori”. Legat de teorie, suedezul susţine că “e doar o modalitate de-a da nume sunetelor. Îţi va fi de folos când va trebui să comunici cu alţi muzicieni, dar asta nu înseamnă că trebuie să uiţi să asculţi”. O parte din tehnicile lui Andreas Oberg sunt explicate pe site-ul său de lecţii de chitară, Andreas’ Guitar Universe.

Dave Martone ne-a introdus în lumea lui cu mult umor, puţină nebunie şi multă, multă energie. La fel ca Satriani (cu care a şi împărţit onoarea de-a cânta pe câteva piese), are o adevărată pasiune pentru extratereşti, însă nu împinge sound-urile cu totul în sfera “alien” Una dintre principalele sale tehnici este hybrid picking-ul, pe care îl foloseşte pentru a insufla o energie nouă riff-urilor sale preferate, de la Jimi Hendrix la Yngwie Malmsteen.

Dave crede foarte mult în “curăţenia” tonului şi nu vrea să-şi “înece” pasajele importante sub straturi prea dense de reverb – aşa că păstrează întotdeauna un semnal alternativ (clean), care iese dintr-o doză piezo pe un amplificator de chitară acustică şi se îmbină cu cel principal, căruia i-au fost aplicate efecte. Astfel, Martone reuşeşte să sune “zid” şi în acelaşi timp să sublinieze fluent notele pe care le cântă. Pe site-ul oficial al lui Dave Martone vei găsi mai multe partituri şi track-uri MIDI ale pieselor sale, printre care şi “Nail Grinder”, pe care a prezentat-o la Bucureşti.

Jennifer Batten este faimoasă în principiu pentru două lucruri: tapping-ul fenomenal şi cei zece ani de turnee cu Michael Jackson – dar ea este mai mult de atât. Prima “guitar heroine” din topurile internaţionale este astăzi o femeie matură, elegantă, cu trei albume solo drept aşi în mânecă şi o pasiune uriaşă pentru filmele-colaj, pe care le realizează singură, în acord perfect cu muzica ei. Jennifer şi-a dus la Bucureşti “jucăria preferată”, un procesor Digitech RP 1000, care conţine toate efectele şi preset-urile din cântecele ei, plus o pedală de expresie pe care o poate seta după bunul plac drept whammy sau pedală de volum. Tocmai această pedală îi permite lui Jennifer să-şi facă bend-urile când are mâinile ocupate cu double tapping-ul. Jennifer a demonstrat pentru cei prezenţi la Ziua Chitarelor trei tipuri de vibrato, cu diferenţe subtile dar ce dau culoare: cel făcut cu degetul, cu bara de tremolo sau cu pedala. Chitarista a prezentat toate accesoriile prezente pe chitara ei (inclusiv o doză MIDI Roland numai bună pentru a intra cu semnal de chitară şi a ieşi cu tonuri… de clapă, aşa cum se întâmpla adesea pe când cânta cu Jeff Beck). Un accesoriu interesant este string damper-ul (un “atenuator” de corzi ce ajută la eliminarea zgomotului, util mai ales atunci când faci tapping).

Din prima secundă în care îţi vorbeşte sau după primele note pe care le cântă, ştii despre Michael Lee Firkins că este nu doar un interpret impecabil, ci şi un compozitor devotat. Creaţiile lui combină elemente de bluegrass, country, blues şi jazz, cu un sound cu distors tipic pentru rock ce constituie tocmai “cireaşa de pe tort”. Michael Lee Firkins duce hybrid picking-ul la viteze lăudabile – iar după ce şi-a petrecut mai mult de trei sferturi din viaţă cu o chitară în mână, crede în lejeritatea abordării. “După o vreme, nu te mai gândeşti la tehnică. Ai pur şi simplu o colecţie enormă de lick-uri în cap, pe care le reciclezi la nesfârşit… E un moment în care e bine să-ţi păstrezi personalitatea: eu am încercat să mai împrumut nişte scheme de la un prieten şi pur şi simplu n-a mers, nu erau ale mele şi mi se păreau pe dos”. Totuşi, Firkins crede în reinventare: pe albumul său, “Decomposition”, a dat viaţă nouă creaţiilor legendare ale idolilor săi, de la Jimmy Hendrix până la Johnny Winter. Chitaristul ne-a lămurit puţin şi-n legătură cu aşa-numitele “blocaje” ale compozitorilor: “Eu pot sta patru ani fără să scriu nimic nou şi-apoi să dau gata trei albume în trei luni. Nu trebuie să forţezi lucrurile… Poate unii oameni pot scrie la comandă, eu unul nu. Când mă simt inspirat, însă, sunt în stare să mă aşez la microfon şi să cânt o piesă de la cap la coadă, cu tot cu versuri”. Încurajator, nu-i aşa? Despre Michael Lee Firkins şi activitatea lui poţi afla totul pe pagina sa oficială.

Stu Hamm a fost, precum Jennifer Batten, o prezenţă mult aşteptată a serii. Bassistul de geniu care a cântat cu Steve Vai şi Joe Satriani în momente-cheie ale carierei lor a venit la Bucureşti cu tolba plină de cântece emoţionante şi poveşti pe măsură. Master class-ul său a fost ceva între un recital care îţi face inima să bată la tempo dublu şi o lecţie de viaţă pentru orice muzician. Trecând prin câteva din creaţiile sale, susţinute doar cu o chitară bass şi nesfârşit feeling, Stu şi-a povestit copilăria, primii paşi în lumea muzicii şi întâlnirile istorice cu Vai şi Satch. A dezvăluit cum şansa de-a cânta pe scene mari şi de-a imprima un album solo a venit exact când era falit şi se gândea să renunţe la muzică, cum Vai l-a invitat să înregistreze pe albumul său, “Flex-Able”, plătindu-l cu 5 $ pe zi… Vremurile de aur ale Berklee-ului şi ale rock’n’roll-ului, începuturile unei ere în care “eroii chitarelor” chiar erau regi s-au desfăşurat în faţa noastră pe scena de la Teatrul Bulandra. Să-l asculţi pe Stu Hamm cântându-şi amintirile e o incursiune în lumea legendelor vii…

Ziua Chitarelor este un eveniment organizat de Corrado Sgandurra cu sprijinul Primăriei Bucureşti şi s-a desfăşurat în cadrul Zilelor Bucureştiului. Următoarea ediţie a Zilei Chitarelor va avea loc, cel mai probabil, în luna aprilie a anului viitor.

Foto: Cătălin Ogică