Interviu cu Noris Schek

Concertul anual organizat de Rock Filarmonica Oradea în memoria victimelor de la Hiroshima mi-a dat ocazia să cunosc câţiva oameni cu adevărat valoroşi – un exemplu este chitaristul şi filosoful Gabriel Petric, pe care l-am intervievat acum ceva vreme pentru Lectii-de-chitara.ro, dar să nu uit nici de colegul meu de generaţie Noris Schek, ce merită toată atenţia alături de chitara lui.

Noris e genul care poate susţine un one man show oriunde şi oricând: are nevoie doar de şase corzi, vocea-i cu un timbru cald şi recognoscibil dintr-o sută, plus feel-ul de blues pe care-l are deja în sânge. A crescut cu înregistrări blues şi rock, a căror influenţă se simte în interpretarea şi compoziţiile lui actuale, şi-a făcut ucenicia muzicală alături de Blackbeers şi alte câteva trupe din Oradea, împărţind apoi scena cu A.G. Weinberger.

Din 2009 şi-a luat destinul muzical în propriile mâini, alegând să străbată ţara cu chitarele sale (un Martin electro-acustic ce sună demenţial, printre altele) şi tolba plină de cântece fingerstyle pe care le interpretează mereu cu pasiune. Te invit să-l cunoşti mai bine pe Noris în rândurile următoare:

Cum te-ai îndrăgostit de chitară? Cine ţi-a pus prima oară un instrument muzical în mână şi cine te-a încurajat în cariera artistică?

Îmi plăcea muzica de mic copil, imitam chitara ţinând în mână o mătură, băteam în oale, în capace, cântam cu, şi fără fundal muzical. Aveam în casă muzicuţe, fluiere, tobe de jucărie, apoi, la 6 ani, părinţii mi-au cumpărat o chitară adevărată. Reghin, cred. Am fost foarte fericit, dar am început să cânt abia pe la 12 ani.

Care a fost primul cântec pe care l-ai compus vreodată, îl mai ştii?

Primul cântec l-am compus în clasa a VII-a, se numea Újra Veled, adică Din nou cu tine. Era în limba maghiară, avea patru strofe, un refren ce-ţi rămânea în minte, aşa că eram foarte mândru. Cântec de dragoste, bineînţeles. În sfârşit aveam ceva doar al meu, pentru că puţini cântau pe-atunci la chitară. Avea o succesiune de acorduri bine cunoscută, cu care orice chitarist se joacă la un moment dat: Sol, mi, Do, Re. Sună cunoscut? Nu mai cânt piesa aceea, au trecut anii, dar mai păstrez înregistrarea, făcută cu trupa mea din liceu.

Cu albumele căror chitarişti ai crescut şi cine simţi că te-a influenţat cel mai mult?

Cel mai mult m-au marcat Gary Moore şi Eric Clapton, doi zei diferiţi, şi unici în felul lor. Le-am urmărit discografia lipit de difuzoarele casetofonului meu, încercând să cânt ca ei, cu ei. Mai târziu am realizat că important nu este să cânţi la fel ca ei, ci să ajungi la tine, prin ei. Albume ca Still Got the Blues al lui Gary şi Unplugged-ul lui Clapton m-au transportat într-o altă dimensiune. Ascultându-i peste ani, live, mi-am dat seama că nu m-am înşelat.

În rest cred că influenţele pot veni din orice gen, din orice direcţie, depinde de pregătirea fiecăruia. Ascultam şi încă ascult cu plăcere muzică bună, cu mesaj pozitiv, plină de energie. Îmi fierbe sângele în vene când îmi pun un Queen, un Thin Lizzy, un Rory Gallagher, mai nou, Tommy Emmanuel! (more…)

Davy Graham – Angy (Audio + tab)

Au trecut doi ani de la dispariţia chitaristului Davy Graham (1940-2008), exponent de seamă al British Folk Revival.

A deschis calea folk-ului instrumental, influenţând artişti ca Bert Jansch, John Renbourn, Paul Simon, iar critica muzicală a observat, pe bună dreptate, că trupe ca Pentangle sau Fairport Convention n-ar fi putut exista fără inovaţiile sale muzicale din anii ’60.

Părinte al acordajului DADGAD şi pionier al orientării world music, Davy Graham e cunoscut mai ales pentru piesa “Angy” (ortografiată şi Angie, Angy sau Enjy…), scrisă în 1961, dar pe care a făcut-o cunoscută publicului larg Paul Simon, în 1966. “Angy” a devenit o piesă esenţială a repertoriului fingerstyle.

Iată o variantă simplificată a piesei “Angy”:

Gabriel Petric – Angy (Davy Graham cover)

Şi tabulatura: (more…)

Interviu cu Gabriel Petric

Bine ne-am regăsit! Începem anul în forţă, inaugurând o nouă secţiune, cea de interviuri.  Marius şi cu mine plănuim să-i luăm la întrebări pe cei care au cu adevărat ceva de spus despre chitară, de la chitarişti români de excepţie până la lutieri, producători de amplificatoare şi pedale analog, ingineri de sunet ce cunosc secretele imprimărilor ca la carte şi aşa mai departe.

Începem cu un chitarist preţios pentru România, autor al unui “Manual de chitară” de nelipsit, recenzor cu urechi fine pentru publicaţia “Arta Sunetelor“, filosof şi profesor, dar în primul rând un prieten drag: Gabriel Petric.

Când cineva te cunoaşte pentru prima oară, care sunt cele trei lucruri pe care ţi-ai dori să le ştie despre tine?

Gabriel Petric: N-ar fi rău de ştiut că sunt trei lucruri pe care le apreciez, în mod deosebit, la cei din jur: onestitatea, creativitatea şi umorul.

Activitatea ta extraordinară se află la interesecţia dintre două mari pasiuni: muzica şi filosofia. Cum te-ai „îndrăgostit” de fiecare şi ce le uneşte?

G.P.: Mi-am pus şi eu, adesea, întrebarea aceasta: ce uneşte muzica şi filosofia? La diferite vârste, am dat răspunsuri diferite. La început, vedeam cele două fenomene prin contrast: filosofia – serioasă, îndreptată către lucruri profunde, iar muzica – relaxare sau extaz, dacă nu cumva un divertisment, la limita între emoţie imediată şi revelaţie intuitivă. Apoi am crezut că le uneşte calea abstractă de înfăţişare a lumii. Acum, am convingerea că le uneşte tăcerea. Aşa cum, în muzică, cred că important e când se opreşte vibraţia – şi cred că muzicienii cu har sunt cei care ştiu când să atace un sunet, dar, mai ales, când să se oprească din cântat (pauza) -, în filozofie, mai important e ce nu se spune prin cuvinte, indicarea acelei tăceri misterioase care înconjoară lucrurile („cunoaşterea luciferică”, la Lucian Blaga, sau deviza lui Ludwig Wittgenstein: „Despre ceea ce nu putem vorbi trebuie să tăcem”). Ce este interesant e că şi tăcerile pot fi diferite, au elocvenţa lor stilistică.

De filozofie m-am apropiat după ce am citit Rostirea filosofică românească, de Constantin Noica şi Tractatus logico-philosophicus, de Ludwig Wittgenstein.

Cât despre muzică, vom mai vorbi…

Cum te-ai simţit când ai ţinut pentru prima oară o chitară în mână… şi cum ai abordat primii paşi în studiul instrumentului?

G.P.: Prima chitară a fost un Orpheus acustic bulgăresc. Când am primit-o de la părinţi am avut un sentiment asemănător cu cel pe care l-am trăit când Moş Crăciun ni-a adus prima bicicletă sau primul ceas de mână: era o jucărie serioasă de care nu puteam fi decât mândru. (more…)

Ce-am învăţat de la Tommy Emmanuel

“… if there’s no groove, the body can’t move”

Prima lecţie din “cartea vieţii” lui Chet Atkins: bate din picior.

Nu ai cum să nu ţii ritmul, inima ta e ca un metronom interior.

Cadenţa ei stă la baza oricărui cântec… dacă înveţi să-o asculţi.

Interiorizează şi exprimă-te folosindu-ţi toate resursele, de la bătăile inimii până la fiecare încordare a degetelor. Absolut toate degetele. Fiecare vibraţie a chitarei, care-ţi poate fi pe rând sursă de armonie, instrument de percuţie, vocea pentru stări altfel imposibil de descris.

Sunt doar câteva din lucrurile pe care le poţi “citi” printre notele lui Tommy Emmanuel, un chitarist genial care sfidează toate aşteptările şi “regulile”.

Tommy e unul dintre cei mai apreciaţi instrumentişti ai momentului (semnat cu Favored Nations, casa de discuri a lui Steve Vai), susţinând peste 300 de show-uri pe an (one man show-uri, ca să fiu mai precis), pe cinci continente. Cel mai aproape de noi a fost la Budapesta, în noiembrie 2009 – vă invit să citiţi aici o recenzie a concertului semnată de Gabriel Petric.

Iată şi câteva amănunte despre Tommy Emmanuel, dintre cele care demonstrează că muzica întâi se simte, apoi se gândeşte…

- Tommy e autodidact, nu a apelat niciodată la o instruire formală în muzică. Totuşi, a învăţat într-un an cât alţii în zece din cântecele idolului său, Chet Atkins.
- la patru ani a primit prima chitară de la mama lui, iar la şapte ani cânta deja pe scenele locale alături de fratele său,  Phil
- Tommy nu e genul de muzician care se bazează pe partituri, dar cunoaşte mii de piese şi a compus foarte multe geniale
- artistul nu e adeptul playlist-urilor de concert pregătite de dinainte, alege cântecele după cum “simte” publicul
- îşi îmbunătăţeşte permanent piesele, variantele ascultate la un anumit interval de timp suferind îmbunătăţiri majore
- Tommy Emmanuel este recunoscut pentru genialitatea prin simplitate: foloseşte un set-up minim în concerte şi, în mare parte, îşi înregistrează piesele dintr-un singur take.

Metodă de chitară – Gabriel Petric

Știu că mulți dintre cei care abia au început studiul sunt în căutarea unei metode de chitară clasică care să le ofere noțiunile de bază despre melodie, armonie și ritm, precum și îndrumări pentru învățarea primelor tehnici pe instrument.

Îmi face plăcere să recomand Manualul de Chitară al lui Gabriel Petric, apărut la Editura Teora, care constituie un start excelent în pregătirea de instrumentist. Cartea cuprinde fundamente de teorie muzicală, o introducere în lumea fascinantă a chitarei, un mic lexicon de termeni specifici și o introducere în universul chitarei moderne. O atenție deosebită este acordată genurilor clasic și flamenco.

Întocmai ca Florian Chelu (fondatorul Rock Filarmonica și un muzician de geniu), Gabriel Petric a fost discipolul lui Constantin Noica, care l-a îndemnat să-și urmeze vocația artistică. Puteți citi aici un interviu acordat de dl. Petric revistei Arta Sunetelor, ca să vă faceți o idee despre background-ul lui muzical.

UPDATE: Manualul de chitară poate fi achiziționat online la prețul de 11 ron.

Voi reveni cât de curând cu mai multe recomandări de manuale de chitară (în Madrid am văzut zilele acestea seria Berklee, deocamdată am găsit doar în spaniolă). Până atunci, vă las cu un topic util pe această temă de pe RGC.