Open top menu
Interviu cu Gabriel Petric

Interviu cu Gabriel Petric

Bine ne-am regăsit! Începem anul în forţă, inaugurând o nouă secţiune, cea de interviuri.  Marius şi cu mine plănuim să-i luăm la întrebări pe cei care au cu adevărat ceva de spus despre chitară, de la chitarişti români de excepţie până la lutieri, producători de amplificatoare şi pedale analog, ingineri de sunet ce cunosc secretele imprimărilor ca la carte şi aşa mai departe.

Începem cu un chitarist preţios pentru România, autor al unui “Manual de chitară” de nelipsit, recenzor cu urechi fine pentru publicaţia “Arta Sunetelor“, filosof şi profesor, dar în primul rând un prieten drag: Gabriel Petric.

Când cineva te cunoaşte pentru prima oară, care sunt cele trei lucruri pe care ţi-ai dori să le ştie despre tine?

Gabriel Petric: N-ar fi rău de ştiut că sunt trei lucruri pe care le apreciez, în mod deosebit, la cei din jur: onestitatea, creativitatea şi umorul.

Activitatea ta extraordinară se află la interesecţia dintre două mari pasiuni: muzica şi filosofia. Cum te-ai „îndrăgostit” de fiecare şi ce le uneşte?

G.P.: Mi-am pus şi eu, adesea, întrebarea aceasta: ce uneşte muzica şi filosofia? La diferite vârste, am dat răspunsuri diferite. La început, vedeam cele două fenomene prin contrast: filosofia – serioasă, îndreptată către lucruri profunde, iar muzica – relaxare sau extaz, dacă nu cumva un divertisment, la limita între emoţie imediată şi revelaţie intuitivă. Apoi am crezut că le uneşte calea abstractă de înfăţişare a lumii. Acum, am convingerea că le uneşte tăcerea. Aşa cum, în muzică, cred că important e când se opreşte vibraţia – şi cred că muzicienii cu har sunt cei care ştiu când să atace un sunet, dar, mai ales, când să se oprească din cântat (pauza) -, în filozofie, mai important e ce nu se spune prin cuvinte, indicarea acelei tăceri misterioase care înconjoară lucrurile („cunoaşterea luciferică”, la Lucian Blaga, sau deviza lui Ludwig Wittgenstein: „Despre ceea ce nu putem vorbi trebuie să tăcem”). Ce este interesant e că şi tăcerile pot fi diferite, au elocvenţa lor stilistică.

De filozofie m-am apropiat după ce am citit Rostirea filosofică românească, de Constantin Noica şi Tractatus logico-philosophicus, de Ludwig Wittgenstein.

Cât despre muzică, vom mai vorbi…

Cum te-ai simţit când ai ţinut pentru prima oară o chitară în mână… şi cum ai abordat primii paşi în studiul instrumentului?

G.P.: Prima chitară a fost un Orpheus acustic bulgăresc. Când am primit-o de la părinţi am avut un sentiment asemănător cu cel pe care l-am trăit când Moş Crăciun ni-a adus prima bicicletă sau primul ceas de mână: era o jucărie serioasă de care nu puteam fi decât mândru. Toţi cunoscuţii mei aveau pe dulap un acordeon ( era pe atunci, prin anii ’60, moda asta, cu acordeonul), la care ştiau să cânte Valurile Dunării. Eu aveam chitară! Ceva nou! Am luat ceva lecţii de la o nemţoaică simpatică, dar după câteva luni am abandonat. După sute de exerciţii cu game, din metode germane de chitară clasică, i-am cerut imperativ distinsei mele profesoare (era un om deosebit, prea înţelegătoare cu încăpăţânările mele) să mă înveţe Azzurro al lui Adriano Celentano. Mi-a răspuns că nu înţelege genul acesta de muzică. L-am rugat apoi pe chitaristul ritmic al unei formaţii locale să mă înveţe acorduri şi ritmuri. Mi-a arătat acordurile majore, minore şi de septimă, cu şi fără barré, pe care le „furase”, pe litoral, de la alţi chitarişti. Restul a fost istoria învăţării după ureche. Şi-mi amintesc cu câtă îndârjire am căutat să descopăr primul acord din A Hard Days Night (Beatles). Mie îmi ieşea un soi  de G7sus4, dar simţeam că ceva nu e în ordine. Recent am aflat că versiunea de studio a celebrului cântec are, la început, un policord sofisticat. Mai multe instrumente, nu doar chitara, atacă simultan acorduri diferite!

Cine au fost idolii tăi în acei primi ani de chitară?

G.P.: Iată o listă, incompletă, dar semnificativă: Elvis Presley, Beatles, Rolling Stones, Jimi Hendrix, Creedence Clearwater Revival, Deep Purple, Cream, Led Zeppelin, Gentle Giant, Ten Years After, Jethro Tull, Yes, Roy Buchanan, Omega, Sideral, Phoenix, Experimental Q. Dintre chitarişti, mă încântau Hendrix, Page şi Howe.

Se ştie că existau în anii tăi de început lipsuri: de la material de studiu până la partituri şi „consumabile” pentru chitară. Cum ai făcut faţă acestor probleme?

Foarte greu. Singurele materiale accesibile erau cărţile Mariei Boeru. Interesant, totuşi, la chioşcuri se găseau partituri (voce şi pian) din muzica uşoară românească. Din păcate, însă, muzicienii folk, rock sau jazz n-au acordat nicio atenţie acestui aspect. Nici astăzi nu avem songbook-urile artiştilor şi trupelor clasice româneşti!…

Cât despre „consumabile”, îţi povestesc doar  două întâmplări. La magazin nu găseai decât nişte pene verzi de mandolină. Am scris o scrisoare firmei Dunlop (era prin 1987!) şi la nicio lună m-am trezit cu un sac cu mostre din toate tipurile de pene Dunlop. Pene pe viaţă! Apoi am participat la concursul revistei britanice Guitarist. Trebuia să găseşti un text năstruşnic din 5 cuvinte, care să poată fi  inscripţionat pe plectrum. Am câştigat concursul cu textul: THIS IS NOT A PICK. Mi-au trimis 25 de pene inscripţionate cu numele şi textul meu… Primele metode de chitară rock mi le-a adus Vali Fărcaş de la Experimental Q, după ce s-a stabilit în Germania. Cu ajutorul unui prieten din Deva m-am abonat la revista germană Fachblatt Musik Magazin. Un ajutor extraordinar l-am primit din partea revistelor de chitară străine (Guitar Player,Guitar, Guitarist, XXth Century Guitar, Guitar International, American Lutherie, Guitare et Claviers, Musikblatt etc) şi a unor muzicieni şi muzicologi generoşi, între care amintesc pe Lance Bosman, John Zaradin, José L. Romanillos,Wieland Ulrichs, Andy Aledort, Joel Dugot, Stan Munslow, Nick Robison, Ralph Hulett, Tom Wheeler, Don Gill, Matt Gibson, Doc Span, Andrea si Jim Cannon, Heinz Rebellius, Jah Paul Jo , Richard Daniels, Denis Roux, Peter Wicke, Darin Scott, Robert Fontani, Etienne Hofman, Michel Siau ş.a Trebuia tot timpul să fii inventiv. Piaţa instrumentelor muzicale , în marile oraşe, era mai vioaie. În rest, procurarea celor necesare era tot timpul o aventură. Amintiri din epoca de aur…

Cum priveşti deja clasicul conflict digital – analog? Când îţi înregistrezi chitarele în prezent, cum o faci?

G.P.: Oricât am avea nostalgia discurilor de vinil, CD-urile şi DVD-urile sunt standardul actual. Cred că viitorul e al digitalului. Dar, aşa cum nu va înceta conflictul dintre solid state şi tube, în domeniul amplificării electrice, şi în domeniul studio recording vor persista discuţiile care pun în antiteză „sterilitatea” digitalului şi „căldura” analogului. La nivel de home recording, digitalul e mai avantajos.

În prea puţinul timp pe care-l acord actualmente înregistrărilor, folosesc Cubase şi Amplitude, precum şi alte zeci de softuri care se găsesc acum peste tot.

Chitara electro-acustică o înregistrez printr-un Marshall AS100D. Oricum, celor care fac home recording, le recomand o excelentă revistă, Computer Music. Se pot învăţa din ea tehnicile de bază ale înregistrării chitarei acustice sau electrice, prin intermediul unor tutoriale foarte clare şi al exemplelor de pe DVD-ul însoţitor.

Cum abordezi chestiunea compoziţiei – ce se naşte prima oară, melodia sau armonia?

G.P.: Uşor glumeţ, aş spune că prima oară se naşte… ritmul. În fine, în ce mă priveşte, o ţesătură armonică cuplată cu un ritm îşi găseşte apoi melodia. Dar ştiu că alţii fac invers. Până la urmă e vorba de diverse căi prin care se ajunge la o ţintă, simţită ca un întreg muzical. Nu cred că există o reţetă unică sau optimă.

Dacă ai avea un lutier la dispoziţie să-ţi construiască instrumentul perfect chiar acum, cum ţi l-ai dori?

G.P.: Dacă ar fi vorba de o chitară electrică, m-aş mulţumi cu ceva vintage, un Fender Stratocaster pre-CBS sau/şi un Gibson Les Paul. N-aş avea pretenţia la ceva custom. Dacă ar fi vorba de o chitară acustică, m-ar încânta o chitară-harpă construită de Linda Manzer, asemănătoare cu cea făcută pentru Pat Metheny, cu 42 de coarde. I-aş cere lutierului doar să fie cu 40 sau 43 de coarde, ca să difere de cea a lui Metheny şi să-mi dea garanţia că îşi păstrează acordajul cel puţin o oră!

Vorbeşte-ne puţin despre prietenia ta cu Florian Chelu Madeva – cum v-aţi cunoscut, cum a supravieţuit conexiunea voastră muzicală şi intelectuală distanţelor, cum te regăseşti în muzica lui…

G.P.: De Florian Chelu am auzit de la Constantin Noica, la începutul anilor ’80. Imediat i-am scris, pe adresa din Oradea. N-am primit nici un răspuns. Se va fi rătăcit scrisoarea. Până la urmă, mi-a scris el un E-mail, aflând că pregătesc o carte de memorialistică privitoare la Noica. Aşadar, ne-am regăsit târziu… Ceea ce apreciez la Florian este modul cum reuşeşte să unească, în universul său creativ, spiritul rock al anilor `60-`70 cu spiritul arhaic românesc din colinde sau cel renascentist din sonete. E posibil ca barocul Bach să fie un bun liant în toată această aventură. Proiectul integralei sonetelor shakespeariene, în plină desfăşurare – şi unic în felul său chiar la nivel internaţional – reprezintă o redimensionare a cântecului în peisajul muzicii româneşti. Din păcate, nu sunt vremurile noastre cele în care să poată fi savurat la întreaga sa amplitudine. Rock Filarmonica rămâne odiseea unui muzician rătăcit printre aştri.

Florian Chelu Madeva a creat pentru Rock Filarmonica o formă muzicală unică, se pare chiar un nou gen: sonetul muzical. Ai fi tentat să pui pe muzică sonetele vreunui autor clasic? Ale cui?

G.P.: Cu mulţi ani în urmă a avut o tentativă de a pune pe muzică câteva texte din Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de Vasile Voiculescu, un poet care mi-e aproape de inimă. N-am fost mulţumit de rezultate. Mi-au ieşit, însă, nişte cântece pe versiunea excepţională pe care a dat-o Margareta Sterian, în engleză, sonetelor lui Voiculescu. Sunt convins că Florian Chelu şi David Bryan ar face minuni pe textele acestea traduse în engleză. Asta cu condiţia să mai aibă energie după integrala Shakespeare.

Ai scris una dintre puţinele cărţi de chitară publicate în România. Ţinând cont că este foarte apreciată şi de tinerii chitarişti, va exista o reeditare?

G.P.: La câţiva ani de la apariţia primei ediţii a Manualului de chitară (epuizat, în momentul de faţă), am propus editurii Teora o versiune nouă, o nouă ediţie. Până la urmă, editura s-a mulţumit să schimbe coperta şi să corecteze nişte mici greşeli de redactare, păstrând aceeaşi ediţie ani la rând.

Cartea aceasta publicată în 1992 e primul material dedicat chitarei moderne care a apărut în România. A fost scrisă în întregime de mână – diagrame, partituri etc.  Evident că astăzi, cu atâtea programe de editare muzicală, ar fi  mai simplu şi cu un impact vizual mai eficient să fie alcătuită o astfel de metodă. O nouă formă a lucrării se impune, dar nu depinde de mine, ci de editură.Pe de altă parte, au mai apărut pe piaţă câteva metode de chitară, originale sau traduse,iar în era internetului informaţia circulă rapid şi e la îndemână în cantităţi uriaşe. Site-uri specializate – cum e şi al tău – contribuie eficient la educaţia muzicală.

Care consideri că este cea mai preţioasă lecţie pe care ai învăţat-o în toţi aceşti ani de muzică?
G.P.: Muzica e dincolo de perfecţiune, aşa cum perfecţiunea e dincolo de muzică. Mi-a trebuit ceva timp să aflu că există ceva mai important decât virtuozitatea pe care o apreciem cu toţii: bucuria de a cânta, de a da contur prin vibraţii tonale emoţiilor nedesluşite.

Ce sfaturi ai da unui tânăr care face acum primii paşi în lumea chitarei?
G.P.: I-aş da două sfaturi: 1. Să nu fie leneş! Există, în momentul de faţă o cantitate enormă de informaţie referenţială şi pedagogică. Cine vrea acum să înveţe să cânte la chitară găseşte toată informaţia necesară pe Net (cărţi, metode audio-video,tutoriale online etc.) Lecţiile cu slow motion şi split screen sunt la ordinea zilei. E nevoie doar de voinţă şi focalizare a interesului muzical. 2. Să nu se mărginească la un singur stil muzical. Chiar dacă – să zicem – e fascinat de heavy metal, să ciulească urechile şi la jazz, folk, country, celtic etc. Viitorul e fuziune!

Unde poate fi ascultată online muzica ce-ţi poartă semnătura?
G.P.: Sunt pe Youtube câteva piese cu vechea mea trupă, Echinox, din Orăştie. Acum sunt într-o perioadă de tranziţie. Pe de o parte, cercetarea umanistă îmi ocupă aproape tot timpul, pe de alta, am cam lăsat chitara electrică şi am cotit-o către fingerstyle. Poate-ţi trimit nişte muzici pentru site-ul tău… Stay tuned!

Cu cine ţi-ar mai plăcea să găseşti interviuri pe Lectii-de-chitara.ro?

Alec
Written by Alec

Chitarist, compozitor, profesor de chitara, vizionar. Dependent de muzica.

12 Comment responses

  1. Avatar
    January 08, 2011

    @Alec

    Salutare,

    Foarte bun interviul,si foarte folositor.Te face sa iti dai seama ca acum ai ocazia si posibilitatile sa inveti.Exista atatea materiale de pe care se poate invata.

    Acela e castelul din orasul meu:D

    Cred ca mi-as dori sa fie un interviu cu endorserii oficiali Ibanez din Romania,si anume Cristi Gram si Rares Totu:D

    Succes in continuare si salutari domnului Petric(o sa ma apuc serios de metoda dansului)

    V-am salutat!

    oZz

  2. Avatar
    January 08, 2011

    Multumesc chitaristului hunedorean oZz, de caldele urari. Suntem aproape unul de celalalt, daca poti sa-ti fiu de folos cu ceva, cauta-ma. Trimite-mi o invitatie pe Facebook si putem tine legatura…

  3. Avatar
    January 08, 2011

    Bravo Gabi !
    Si nu uita: cel mai greu de cantat in muzica sunt … pauzele …
    Daca reeditezi metoda de chitara, da-mi un bip ! Ii simt lipsa …

    Florin

  4. Avatar
    January 08, 2011

    Florin, sa ai in 2011 numai RIFF-uri de top!

  5. Avatar
    January 08, 2011

    Felicitari pentru interviu!
    Salutari de la Cluj!

  6. Avatar
    January 09, 2011

    Mult noroc in 2011 si astept sa ne revedem

  7. Avatar
    January 09, 2011

    mult noroc inj 2011 si astept sa ne revedem

  8. Avatar
    January 09, 2011

    Cand te vei hotari sa inregistram toate piesele adevaratului Echinox (Iarba fiarelor etc)?

  9. Avatar
    January 10, 2011

    Muzica, desen, electronica… daca nu ar fi atat de lucruri care sa imi placa poate ar fi usor… dar stiind ca poti face atatea lucruri, nu sti ce sa alegi…
    Multumiri d-lui Petric pentru tot ajutorul (chitara, scoala etc.)
    Un interviu foarte reusit! Mult noroc in noul an! :)

  10. Avatar
    January 18, 2011

    Mozart peut il traduire en chat de manière que Félix le chat puisse nous traduire en français ?
    Trentor ce Mozart !

    La revedere !

  11. Avatar
    January 19, 2011

    Ca sent bon! La bande a Basile! Avec regret (non, je ne regrette rien!) je vous annonce que Mozart le chat ne peut pas traduire l’interview en francais mais il peut composer quelque chose pour vous a la maniere de David Lynch…A bon entendeur, salut!

Leave a comment


− 3 = four