Open top menu
Interviu cu César Huesca

Interviu cu César Huesca

César Huesca a fost unul dintre primii chitarişti pe care i-am ascultat vreodată pe Youtube şi tin minte că m-am gândit din prima secundă “Cum se face că tipul ăsta nu e deja faimos în toată lumea? Chiar ar trebui să fie!“. Majoritatea clipurilor de atunci îl prezentau pe tânărul chitarist mexican cântând cover-uri după Steve Vai şi Joe Satriani, într-o manieră surprinzătoare, ce rivaliza chiar cu variantele originale prin virtuozitate şi emoţia transmisă.

După vreo două milioane de vizualizări şi lansarea unui album de debut, César a ajuns să fie considerat de mulţi un artist de mare calibru, în plină ascensiune – şi printre puţinii care vor putea spune într-o zi că sunt adevăraţi guitar heroes.

Mă bucur nespus să împart cu tine acest interviu, acordat de César Huesca pentru Guitaristic.net şi Lectii-de-chitara.ro:

Ştiu că ţi-ai dorit dintotdeauna să cânţi la chitară şi ţi-ai dedicat mare parte din viaţă muzicii. Cum a început această pasiune tine? Ai avut momente în carieră când ai simţit că ţi-ai pierdut entuziasmul / optimismul şi ai regretat că ai ales această cale?

César Huesca: Muzica a făcut parte dintotdeauna din viaţa mea. Am început să cânt cu vocea când aveam patru sau cinci ani, am bătut la tobe pentru o perioadă, iar la nouă ani am început să cânt la chitara acustică a tatălui meu – şi aşa a început totul. Sigur că am trecut prin situaţii dificile când doar visam la o carieră muzicală, de exemplu în liceu mulţi mă considerau un tip ciudat pentru că preferam să stau acasă şi să cânt la chitară ore în şir în loc să merg la petreceri sau să stau cu prietenii.

Eram adesea criticat pentru această atitudine, pentru că eram un băiat timid şi ciudat care cânta mereu la chitară şi asculta CD-urile lui Steve Vai, dar eu cred sincer că cel mai important e să te concentrezi cu totul pe lucrul care te pasionează, iar la acea vreme întreaga mea energie era direcţionată spre a deveni un chitarist serios, profesionist, care să poată cânta tot ce-şi doreşte în cel mai bun mod posibil.

În timpul orelor, scriam tabulaturi sau inventam linii melodice în loc să încerc să înţeleg integralele la matematică. Până la urmă am început să iau note foarte proaste la şcoală şi asta mi-a creat probleme cu părinţii şi profesorii, dar scopul meu era unul singur: să fiu cât mai bun la chitară. Cred că în viaţă nu e loc de regrete, oricât de greu ţi-ar fi uneori, trebuie să ţii minte că ceea ce faci e important şi pentru asta ai fost trimis aici. Viaţa se învârte în jurul deciziilor mari; e totul sau nimic. Eu unul mi-am dorit de mic să fiu muzician şi nu m-am putut imagina niciodată făcând altceva.

Cesar Huesca


Majoritatea oamenilor te ştiu de pe Youtube, unde ţi-ai adunat un grup devotat de fani. Cum ţi-a venit iniţial ideea de-a te filma în timp ce cântai (acum toată lumea face asta, dar tu ai fost printre pionieri)?

César Huesca: Cred că a fost la începutul anului 2006 sau la finalul lui 2005, l-am văzut pe Gustavo Guerra din Brazilia cântând câteva piese la chitară pe Youtube şi m-am gândit “Hey, ar trebui să fac şi eu asta!”. Zis şi făcut, într-o zi mi-am conectat rig-ul la calculator şi am imprimat un track de chitară, filmându-mă cu webcam-ul între timp. Apoi mi-am deschis primul cont pe Youtube – asta se întâmpla în 2006. Cred că pe atunci Gustavo Guerra şi cu mine eram printre puţinii latino-americani care puneau clipuri cu chitara pe YouTube şi făceau ceva bun în sensul ăsta. Din fericire, am primit foarte multe încurajări de la oameni din toate colţurile lumii, cărora le sunt foarte recunoscător.

Îţi aminteşti de prima oară când ai cântat un solo pe scenă? Cum a fost?

C.H.: Da, îmi amintesc! Aveam 14 ani şi tocmai intrasem într-o trupă-tribut cu care cântam cover-uri după Deftones, Korn şi Rage Against The Machine. Într-o zi trebuia să cântăm la un festival de muzică la un liceu local, dar eu am fost singurul care a apărut la cântare, restul băieţilor din trupă nu erau de găsit, aşa că a trebuit să urc pe scenă singur, fără tobe, fără bass, fără nimic! Eram doar eu, cu chitara şi amplificatorul, gândindu-mă: “Ce naiba ar trebuie să cânt acum?“. Îmi amintesc că până la urmă am cântat “The Call Of Ktulu” de la Metallica and “Big Bad Moon” a lui Joe Satriani, plus nişte improvizaţii ca să mai umplu timpul. A fost foarte solicitant pentru că erau vreo 600 de oameni care se holbau pur şi simplu la mine, întrebându-se ce aveam să fac fără colegii de trupă. Am fost foarte emoţionat, dar încrezător în acelaşi timp. Când am terminat prima piesă şi publicul a început să aplaude, m-am gândit “Oooooook, cred că mă descurc foarte bine“.

Ce contează mai mult pentru a fi un chitarist bun: feeling-ul sau tehnica?

C.H.: Amândouă sunt importante de la un anumit nivel şi cred că scopul e să păstrezi un echilibru între aceste lucruri. Dacă nu ai o tehnică bine dezvoltată, nu vei putea cânta ceea ce auzi în cap exact cum ţi-ai dori sau nu vei putea să-ţi întreci propriile limite şi să-ţi expui ideile exact aşa cum au fost concepute.

Să vorbeşti despre feeling e ceva foarte subiectiv şi personal, spre exemplu mulţi oameni consideră că instrumentiştii de blues sunt cei mai expresivi pe chitară, în vreme ce shredder-ilor le lipseşte feeling-ul – în opinia mea, asta e o prejudecată de-a dreptul vulgară. Fiecare chitarist/ă simte în felul lui sau al ei, indiferent de ce stil abordează. Pentru mine, expresivitatea este capacitatea de-a transmite o anumită intenţie/idee prin ceea ce cânţi într-un anume context muzical şi a fi sincer legat de asta. Când cânţi cu feeling, intenţia e simţită de ascultător imediat ce muzica pleacă din boxe spre urechile lui, indiferent dacă e vorba de o formulă ritmică sau o linie melodică; intenţia trebuie să fie mereu acolo şi să poată fi receptată, asta face diferenţa dintre o interpretare bună şi una mediocră.

Feeling-ul nu are legătură cu gesturile dramatice făcute pe scenă, pentru mine acestea ţin doar de show şi, dacă vin în tandem cu o execuţie impecabilă şi o intenţie ce transpare prin muzică, atunci pot creea o experienţă uimitoare. În fine, când te duci la un concert, plăteşti pentru o experienţă audio-vizuală, aşa că te aştepţi să vezi o relaţie firească şi cursivă între ceea ce vezi şi ce auzi într-un show. Pentru mine, aceasta e o manifestare cât se poate de onestă a artei şi expresivităţii.

Un chitarist trebuie să-şi dezvolte tehnica şi măiestria asupra instrumentului, astfel încât să nu fie limitat şi, pe de altă parte, să poată imprima o emoţie veritabilă notelor pe care le cântă, să păstreze bunul simţ şi gustul pentru muzica bună şi nu doar să treacă sec prin game şi formule, nici să facă mutre de clovn pe scenă pentru a arăta că “Simt ceea ce cânt“. Cred că instrumentiştii care cântă cu feeling sunt cei care au un impact asupra simţurilor, asupra gândurilor şi emoţiilor publicului.

Ţi-ai lansat albumul de debut, ce-ţi poartă numele, în 2008 – cum a prins viaţă şi care este piesa ta preferată de pe disc?

C.H.: Am început să lucrez la majoritatea cântecelor în 2006 şi apoi am decis să aleg  câteva dintre ele pentru a le include pe un album independent, aşa că după acest întreg proces am lansat discul la mijlocul anului 2008. Fiecare piesă are personalitatea şi savoarea ei; unele sunt structurate precum melodiile tipic comerciale, în genul Intro-Strofă-Refren-Strofă. Scopul meu a fost să creez cântece pentru toate tipurile de public, nu doar pentru iubitorii de chitară; sunt melodii care te “prind” întocmai cum ar face-o unele cu voce, dar unele piese au şi pasaje, structuri neobişnuite – aşadar, veţi găsi câte puţin din toate pe album, de la rock pur sau heavy până la balade acustice, melancolice.

Albumul de debut al lui Cesar Huesca

"Cesar Huesca" (2008)

Nota autorului: Poţi comanda albumul lui César Huesca’s pe CDBaby.

Ce s-a mai întâmplat de atunci – înregistrezi pentru un nou LP, scrii cântece noi, eşti în turneu?

C.H.: Momentan lucrez la noul album, care este programat pentru lansare anul acesta. Deja am imprimat jumătate din material şi îmi place cum sună, lucrez cu mai mulţi muzicieni la fiecare piesă, bassişti, toboşari, clăpari etc. Întocmai ca pe primul album, voi avea cântece din diferite stiluri şi unul dintre cele mai cool aspecte este că fac echipă cu mai mulţi artişti, care vor aduce un suflu nou şi invidualitate fiecărei piese. Sunt foarte entuziasmat de pe acum de cum va suna produsul final.

Cât despre alte colaborări, în prezent lucrez cu The Arkitecht, susţinem concerte şi promovăm primul album numit “Hyperstructure” – pentru care am înregistrat părţile de chitară solo. The Arkitecht a început ca un proiect solo al unui bun prieten de-al meu, Genaro Ochoa (am studiat Muzică Contemporană la aceeaşi şcoală cu el). În sfârşit, The Arkitecht a devenit o trupă completă, aşa că muncim din greu să pregătim cântările programate pentru următoarele luni.

Ce te inspiră atunci când compui o piesă nouă? Începi cu ritmul, cu armonia sau cu “starea” piesei?

C.H.: Variază foarte mult. Uneori încep cu un riff şi apoi dezvolt ideea pornind de la el, alteori încep cu o linie melodică, o formulă ritmică sau o progresie. Însă originile acestor idei se află în mare parte în improvizaţie. Cel mai adesea, îmi iau chitara şi cânt pur şi simplu ce-mi vine în minte, iar până la urmă ceva mă face să rezonez într-un anume fel, aşa că izolez acea idee şi o cânt de foarte multe ori, apoi o şlefuiesc şi o aranjez. Urmează înregistrarea într-o sesiune pe mai multe track-uri, după care încep să adaug tot mai multe idei în jurul celei de bază, până obţin ceva mai bine definit.

Uneori se întâmplă foarte repede şi structura piesei vine aproape de la sine, alteori insist foarte mult pe anumite pasaje, dar încerc să nu forţez acest proces – dacă ceva sună bine e OK, lasă-l aşa cum e, în compoziţie nu e vorba despre a face lucrurile să sune bine doar de amorul artei, dacă simt că am tendinţa asta câteodată, mai bine pun chitara deoparte şi revin în altă zi asupra ideii.

Cesar Huesca si chitara lui

foto: Miguel Salieri

Care este setup-ul tău actual de concert (ce chitară/chitare, amplificatoare şi efecte foloseşti)?

C.H.: Pentru mare parte din prestaţiile live mă bazez pe câteva chitare Ibanez şi un Fender American Deluxe Stratocaster. Cânt pe un Jem7VSBL şi un RG2020X modificat. Cu The Arkitecht folosesc un Ibanez RGT42DXFX acordat în Drop A. Toate chitarele mele, exceptând Jem-ul, sunt echipate cu diverse modele de doze Lace Sensor, aşa că fiecare dintre ele are un ton şi o personalitate distinctă, permiţându-mi să obţin sunete şi texturi inedite.

În ceea ce priveşte efectele, folosesc un TC Electronics G-Major prin loop-ul de efecte al unui combo Marshall din seria aniversară de 30 de ani. Pedalele mele se rezumă la Crybaby GCB-95 wah şi Xotic BB preamp sau câteodată MXR Wylde Overdrive. Încerc să păstrez totul simplu şi la îndemână; lucrez cu acest gen de rig din 2004 şi sunt foarte mulţumit de rezultate.

Mai am un rig, cel pe care-l folosesc în studio acum şi care are practic aceeaşi configuraţie, doar că în format de rack. Folosesc un preamp Mesa Boogie Rectifier Recording, un alt procesor TC Electronics G-Major şi un preamplificator Marshall EL34 100/100 conectat la un cabinet Marshall 4 X 12.

Cine te-a ajutat şi susţinut cel mai mult pe parcursul carierei tale?

C.H.: În mod clar, familia mea. Odată ce părinţii mei şi-au dat seama că vreau ca muzica să fie cariera mea şi proiectul meu pentru întreaga viaţă, m-au susţinut în fiecare clipă – totuşi, trebuie să spun că la un moment dat mi-a fost destul de greu să îi fac să-mi înţeleagă aspiraţiile, viziunea, mai ales că erau nesiguri şi le era teamă pentru viitorul meu, dar viziunea mea era atât de clară încât mi-am urmat drumul. A trebuit să le demonstrez întâi lor că pot reuşi şi nu a fost uşor.

De asemenea, au fost mai mulţi oameni din preajma mea care m-au ajutat să văd mai clar ce doream să fac: muzicieni, producători, ingineri de sunet etc. Unul dintre cele mai importante lucruri în industria muzicală e să iei contact cu oamenii, să-ţi faci câteva relaţii, pur şi simplu nu poţi reuşi de unul singur şi nu te poţi preface că le ştii pe toate – aşa că mi s-a părut întotdeauna OK să am legături cu cât mai mulţi oameni din industrie, am văzut că lucrurile se mişcă mai uşor aşa.

Nu e un secret pentru nimeni că eşti un mare fan al lui Steve Vai – ai avut vreodată ocazia să cânţi într-un jam session cu el?

C.H.: Încă nu, dar s-a întâmplat să vorbim pe chatroom-ul de pe vai.com acum câţiva ani. Mi-a spus atunci că îmi văzuse majoritatea clipurilor de pe Youtube şi că a rămas impresionat de devotamentul meu pentru muzică – sunt mai mult decât onorat să am parte de aprecierea lui. L-am întâlnit personal la NAMM în 2004 şi îţi pot spune că e o persoană foarte amabilă. Steve Vai este una dintre cele mai importante influenţe ale mele şi o sursă de inspiraţie încă de când aveam 13 ani.

Cât timp poţi rezista fără să cânti? Pentru mine, limita e cam la 24 de ore – dacă nu pun mâna pe chitară o zi întreagă, mă enervez rău :)

C.H.: Aşa mi se întâmplă şi mie! Am nevoie să cânt, e firesc până la urmă, când petreci mult timp cu un instrument el devine parte din tine, te exprimi şi interpretezi cu ajutorul lui, aşa că nu se mai pune problema de-a nu cânta două zile sau o săptămână, trebuie ca devotamentul şi disciplina faţă de instrument să fie totale. Poate nu mai cânt opt ore zi de zi, aşa cum făceam pe vremuri, dar cânt în fiecare zi, fie că e vorba de un concert, o sesiune de studio, studiu individual sau o repetiţie cu vreo trupă. Pentru mine, cântatul la chitară a devenit o activitate permanentă.

Cesar Huesca


Industria muzicală e în continuă schimbare şi conceptul de guitar hero pare să aparţină unui trecut îndepărtat, unei ere de aur. Cum te împaci cu situaţia, fiind un tânăr artist axat pe muzică instrumentală complexă într-o lume de pop superficial?

C.H.: Nu cred că a fi un guitar hero e ceva de domeniul trecutului. Sunt trupe tinere care aduc din nou în prim-plan pasajele creative de chitară, influenţate de marii instrumentişti de acum 20 sau 30 de ani. Rădăcinile muzicii rock contemporane răsună încă şi sunt adesea redescoperite de noile generaţii. Acesta e unul din motivele pentru care mă bucur că există jocul Guitar Hero, pentru că – deşi nu are nicio legătură cu cântatul real la chitară – îi ajută pe copii să descopere cum s-a scris istoria chitarei rock. De aceea vedem acum copii de 12 ani ascultând albume de Led Zeppelin, Iron Maiden sau Metallica.

Se ştie că industria muzicală de azi se axează pe muzică şi produse pentru mase, cântece ce pot deveni rapid populare, pe care le vei asculta la radio de zece ori pe zi, produse care ar putea fi bune sau nişte tâmpenii – dar la final tu eşti cel care decide ce să asculte. Nu-mi fac prea multe griji pentru această situaţie, există foarte multe genuri de muzică pentru toate tipurile de oameni, iar eu mă adresez unei nişe aparte.

Predai lecţii de chitară? Care sunt metodele tale şi cum relaţionezi cu elevii tăi?

C.H.: Da, predau chitară. Iau metode şi tehnici de chitară modernă şi le adaptez la nevoile fiecărui elev, pentru a pune accent pe ceea ce vrea să dezvolte fiecare: game, lick-uri, armonii, improvizaţie, auz, notaţie muzicală etc. Când un elev nou de-al meu e deja la un anumit nivel, pornim de acolo, acordând atenţie lucrurilor care contează cel mai mult pentru el sau cele asupra cărora trebuie să insiste mai mult pentru a ieşi bine.

Poţi recomanda câţiva artişti sau câteva albume pe care le asculţi în această perioadă?

C.H.: Ei bine, ascult mult rock alternativ şi trupe de progresiv, plus muzică veche la care mă întorc din când în când, de exemplu Pink Floyd sau Stevie Ray Vaughan, Gary Moore. În ultima vreme am ascultat mult albumul “The Human Equation” de la Ayreon, noul album Stone Sour, “Audio Secrecy”, ultimul LP Joe Satriani, “Erotic Cakes” al lui Guthrie Govan, câte ceva de la Alter Bridge, Evergrey, câte puţin din toate. Sunt rocker, dar am şi câteva chestii neaşteptate în playlist! :)

Mulţumim pentru interviu, César, şi îţi doresc tot succesul din lume cu al doilea album!

www.cesarhuesca.com

www.youtube.com/user/CesarHuescaMusic

www.myspace.com/cesarhuesca

Alec
Written by Alec

Chitarist, compozitor, profesor de chitara, vizionar. Dependent de muzica.

6 Comment responses

  1. Avatar
    February 04, 2011

    @Alec

    Salutare,

    Multumesc din suflet ca ne-ai daruit acest interviu atat pe Guitaristic.net cat si pe site-ul acesta.Sunt un mare fan al lui Cesar si ii ascult cu foarte mult drag si placere cover-urile:D

    Speram sa ne incanti cat mai des cu astfel de oportunitati:D

    Succes!

    Te-am salutat,

    oZz

  2. Avatar
    February 04, 2011

    @ oZz ma bucur mult ca ti-a placut interviul! Este primul, dar cu siguranta nu si ultimul material cu un artist strain pe care il vom publica.

    Vom incerca sa aducem cat mai multi chitaristi talentati, de peste hotare si din tara, aici pe site. Asteptam si din partea ta sugestii de artisti tineri, in ascensiune, cu care ai dori sa citesti un interviu.

    Spor si inspiratie-n toate,

    Alec

  3. Avatar
    February 05, 2011

    incercati sa dati de un nume din Spania … Ix Valieri … are ceva din Zakk Wylde si Slash

  4. Avatar
    February 05, 2011

    @Qatalanic multumim pentru sugestie, il vom cauta!

  5. Avatar
    February 05, 2011

    @Alec

    Salutare,

    Ai putea incerca sa iei un interviu endorserului oficial Ibanez din Romania,Cristi Gram sau Rares Totu.

    De peste hotare,poti incerca sa dai de Igor Presnyakov:D

    Iti urez succes cu noul proiect si,asteptam cat mai multe articole utile :D

    Te-am salutat,

    oZz

  6. Avatar
    February 07, 2011

    @Lectii-de-chitara.ro

    Salutare,

    Cu mare durere in suflet va transmit,cu intarziere,ca marele Gary Moore a murit acum ceva vreme.Am aflat de pe net si de la radio.Cei de la Wikipedia au precizat deja faptul ca a decedat in 6 :( http://en.wikipedia.org/wiki/Gary_Moore
    Era un chitarist foarte bun si ii ascultam cu foarte mare drag piesele.Propun scrierea unui articol despre el si muzica lui :(

    Rest in peace Gary!

    V-am salutat!

    oZz

Leave a comment


× two = 2