Perfecționarea tehnicii de ciupire a corzilor – prima parte

Dacă dorești să îți desăvârșești tehnica de ciupire a corzilor, atunci îți propun o serie de studii și exerciții care să te ajute să devii un maestru al strunelor.

Îmi aduc aminte că am dat peste aceste exerciţii când eram mic şi ştiu că m-au ajutat foarte mult, în sensul în care 60% din tehnica pe care o am astăzi mi-am creat-o cu aceste studii.

Înainte de a te apuca de treabă este important să ai lângă tine un metronom și foarte multă răbdare.

În primul rând, sistemul de notare al degetelor care ciupesc corzile este următorul: p (degetul mare), i (degetul indicator), m (degetul mijlociu), a (degetul inelar).

Următorul pas este să așezi degetele de la mâna stângă în poziția unui acord diminuat în poziția I (începând cu fret-ul I). Ideea de bază este următoarea: vom încerca diferite combinații de ciupire cu bas alternativ. Cu degetul p vom ciupi bașii în următoarea ordine: E – A – D – A , cu i vom ciupi mereu coarda G, cu degetul m vom ciupi coarda B, iar cu degetul a (more…)

Scurtă istorie a chitarei – Lăuta (Partea a doua)

Având origini persano-arabe, lăuta a cunoscut o înflorire şi o popularitate deosebită în timpul Renaşterii şi a Barocului, cand a fost unul dintre cele mai intâlnite şi mai utilizate instrumente muzicale.

Instrument cu coarde ciupite, lăuta are formă de migdală, puţin turtită, cu spatele bombat, cu gâtul fără bare, având pe faţa un orificiu de vibraţie; jgheabul capului este inclinat spre spate. Popularitatea i s-a datorat şi faptului că majoritatea partiturilor apărute la acea vreme foloseau tabulatura, notaţie care le era accesibilă şi celor care nu cunoşteau notaţia muzicala.

Prima metodă scrisă pentru lăută apare in jurul anului 1540. Intitulată “El Maestro”, a fost scrisă de Luis de Milan, un cunoscut şi apreciat lăutist al vremii. Deşi numarul corzilor putea varia, de obicei se foloseau lăutele cu şase corzi, acordate “sol-do-fa-la-re-sol”, de la coarda din bas înspre cea mai acută. Şi acordajul putea varia, ideea fiind de a acorda prima coardă, cea mai înaltă, într-un registru cât mai acut, păstrând apoi raporturile intervalice din acordajul menţionat. Scopul consta in evidenţierea melodiei, care se cânta pe prima coardă, numită, de altfel, “chantarelle” şi poziţionată separat, spre deosebire de celalte, care erau grupate două cate două.

Dintre compozitorii vremii care au scris lucrări pentru lăută, trebuie menţionaţi John Dowland în Anglia, Adrian le Roy şi Laurent Robert de Visee in Franţa, Sylvius Leopold Weiss in Germania, cu toţii compozitori şi interpreţi. Contemporan cu Bach (1687-1750), Weiss a şi fost în relaţii cu acesta la Dresda, unde a deţinut, din 1717 şi până la moarte postul de muzician al curţii.

Talentul său a jucat, cu siguranţă, un rol în interesul pe care Bach l-a arătat lăutei, pentru care a scris mai multe lucrări, printre care patru suite, două fugi, un preludiu, precum şi „Preludiu, Fugă şi Allegro”. Două din suite se bazează pe lucrări similare scrise pentru violoncel (BWV 1011) si vioară (BWV 1006). Din punct de vedere cronologic, ele se întind pe o perioadă îndelungată, prima fiind compusă între 1707-1717, iar ultima în jurul anului 1741.

 

Sfaturi pentru cântatul la chitară în public

Am decis să scriu acest articol pentru că îmi aduc aminte cât de greu mi-a fost mie să cânt prima oară în public și mi-aș fi dorit să-mi fi dat cineva sfaturile pe care eu le ofer acum, în speranța că vor folosi cuiva.

În primul rând, cântatul în public este o experiență personală, originală și  specifică. Astfel, fiecare se poate simți liber să ia sau nu în considerare sugestiile mele în funcție de propria sa perspectivă asupra reprezentației muzicale.

Emoțiile sunt în general principala cauză a greșelilor și, ce este și mai greu de acceptat, este faptul că e imposibil de scăpat în totalitate de acestea. Ele pot fi, în schimb, preschimbate în  emoții constructive necesare sensibilității muzicale.

Pentru a reuși o demonstrație în fața unui public atent va fi nevoie de  stăpânirea tehnicii adecvatate nivelului pieselor pe care le canți. Tehnica trebuie să fie ultima grijă a unui profesionist, de aceea studiază, exersează și iarăși studiază. După ce ai reușit să treci de etapa asta este timpul să dai viață notelor în adevăratul sens al cuvântului. Încearcă să exeprimentezi diverse interpretări ale piesei. Ascultă și alte înregistrări ale piesei pentru a alege opțiunea care ți se pare cea mai potrivită pentru tine.

”Socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg.”- vei vedea că la început, sub presiunea emoțiilor, piesa nu-ți va ieși ca atunci când studiai singur în camera ta și-ți ieșea perfect. Învață din greșeli, adaptează-te și evoluează!

 

1. Odată ajuns în fața publicului, ia-ți un timp de răsuflu, de gândire.
2. Încearcă să nu privești persoanele în ochi – uneori asta te poate distrage.
3. Dacă ai greșit, nu te opri și relua. Stabilește-ți niște puncte cheie din care poți continua piesa imediat. De cele mai multe ori cântatul mecanic la chitară  cauzează blocaje mintale asupra pasajului pe care l-ai greșit. Mi s-a întamplat să aud în cadrul unui recital (more…)

Istoria chitarei – Partea întâi

Originea chitarei nu este clar stabilită, fiind adusă, se pare, din Asiria sau Babilon în Peninsula Iberică, de către romani (chitara latină) şi, cu sigurantă, de către arabi în secolul XII(chitara mauriană). La chitara latină se cântă prin ciupirea corzilor, iar cea mauriană, care poseda o sonoritate mai bogată, prin lovirea cu toate degetele mâinii drepte. Chitara veche era cu mult mai mică decat cea cu care suntem astăzi obişnuiţi, iar cutia de rezonanţă era puţin mai subţiată (sugrumată la mijloc).

Primele chitare aveau numai patru rânduri de corzi, duble; mai târziu, pe la 1656, îsi face apariţia chitara cu cinci corzi, pentru ca în 1801, un barbier din Paris, Marechal, să-i adauge cea de-a şasea coardă, “mi”. Lutieri renumiţi ca Stradivarius în Italia sau Joachim Tielke în Germania au făurit modele foarte frumos ornamentate, dar forma actuală a chitarei se datorează lutierului spaniol Antonio de Torres. Concepţia modernă a instrumentului datează din a doua jumătate a secolului XIX. Ea constă în şase corzi, întinse la o extremitate pe un suport şi la cealaltă de nişte cuie care se pot strânge după dorinţă.

 

 

 

Chiar dacă nu face parte din orchestră, chitara a fost instrumentul preferat al multor compozitori. Schubert şi Weber, între alţii, se acompaniau cu ea cand îşi gândeau şi îşi cântau melodiile. Cu toate acestea, a fost nevoie să se nască Andres Segovia (more…)

Semne și simboluri în scriitura chitaristică

Pentru cei ce vor să citească o partitură fără probleme, am făcut un rezumat cu semnele și simbolurile cele mai des întâlnite în scriitura chitaristică.

Nu mi-am propus să ofer tot dicționarul, întrucât multe din simboluri și notații apar foarte rar sau chiar deloc în cazul chitarei.

Dacă mi-a scăpat ceva sau ai întâlnit simboluri a căror semnificație nu o cunoşti, poţi lăsa oricând un comentariu la această postare și eu îţi voi răspunde în cel mai scurt timp.

 

• Semnificaţia cifrelor arabe pentru digitaţia mâinii stângi:

“0” = coardă liberă.

“1” = degetul arătător.

“2” = degetul mijlociu. (more…)