Originea chitarei nu este clar stabilită, fiind adusă, se pare, din Asiria sau Babilon în Peninsula Iberică, de către romani (chitara latină) şi, cu sigurantă, de către arabi în secolul XII(chitara mauriană). La chitara latină se cântă prin ciupirea corzilor, iar cea mauriană, care poseda o sonoritate mai bogată, prin lovirea cu toate degetele mâinii drepte. Chitara veche era cu mult mai mică decat cea cu care suntem astăzi obişnuiţi, iar cutia de rezonanţă era puţin mai subţiată (sugrumată la mijloc).
Primele chitare aveau numai patru rânduri de corzi, duble; mai târziu, pe la 1656, îsi face apariţia chitara cu cinci corzi, pentru ca în 1801, un barbier din Paris, Marechal, să-i adauge cea de-a şasea coardă, “mi”. Lutieri renumiţi ca Stradivarius în Italia sau Joachim Tielke în Germania au făurit modele foarte frumos ornamentate, dar forma actuală a chitarei se datorează lutierului spaniol Antonio de Torres. Concepţia modernă a instrumentului datează din a doua jumătate a secolului XIX. Ea constă în şase corzi, întinse la o extremitate pe un suport şi la cealaltă de nişte cuie care se pot strânge după dorinţă.
Chiar dacă nu face parte din orchestră, chitara a fost instrumentul preferat al multor compozitori. Schubert şi Weber, între alţii, se acompaniau cu ea cand îşi gândeau şi îşi cântau melodiile. Cu toate acestea, a fost nevoie să se nască Andres Segovia ca chitara să ajungă la aprecierea pe care o are astăzi şi pe care o merită din plin. Trebuie menţionat rolul deosebit pe care acest interpret l-a avut asupra creaţiei componistice pentru chitară, nu atât în mod direct, deşi există unele creaţii semnate Andres Segovia, ci mai ales indirect, prin nenumăratele compoziţii care îi sunt dedicate.
Încă de la începuturile carierei sale de interpret, el a fost conştient de nevoia acută a înnoirii repertoriului chitaristic. A început prin a transcrie lucrări de la diverse instrumente şi a trebuit să înfrunte, la început, o puternică reticenţă din partea multor muzicieni ai vremii, mai mult sau mai puţin înguşti în modul lor de a privi evoluţia muzicală a secolului XX. Ascensiunea lui Segovia a reprezentat nu numai consacrarea unui interpret, ci o adevarată revigorare şi impunere în muzica modernă şi contemporană a chitarei clasice.
Aşadar, în ultimii patruzeci, cincizeci de ani, chitara a devenit un instrument nu numai popular, dar şi respectat. Interesul în ceea ce o privește este într-o continuă creştere, acest lucru manifestându-se atât prin numeroasele creaţii pentru chitară ale compozitorilor moderni, cât şi prin numărul tot mai mare de interpreţi, amatori şi profesionişti.
2 Comment responses